Trupa Phoenix - bântuită de discordia mioritică

Trupa Phoenix promite de ani de zile un material discografic de excepţie, intitulat Ante-Mioriţa, o replică mitico-istorică la balada populară Mioriţa, până atunci însă membrii trupei Phoenix dovedesc că nu pot depăşi complexele discordiei mioritice.

Mai multe aici: http://www.ziua.net/display.php?id=237875&data=2008-05-27

                        http://www.ziua.ro/display.php?data=2008-05-28&id=237917

Stafiile lui Brucan

            Media românească a devenit, de ceva timp încoace, un spaţiu prin excelenţă dedicat mârlăniei de cartier. Dacă injuria şi mârlănia, folosite de politicieni, au devenite arme de distrugere politică în masă, iată că nici breasla jurnaliştillor nu pare să aibă o pepinieră săracă în personaje demne de peluza oricărui stadion. Noul tip de jurnalism propune golăneala în direct, cu ochii drept ţintiţi la cameră şi cu aerul de smardoi gata de cafteală. Trustul tovarăşului Voiculescu are în lotul său de pitbulli de presă exemplare dintre cele mai reuşite. Pentru miticii exhibaţi, gen Victor Ciutacu sau Valentin Stan, analiza politică începe cu “Băi, Tăricene!” şi se termină cu “Las-o dracu’, măi Băsescule!”, “Băi Sorine!” sau “Hai, măi Cristi!” sunt alte mostre de dialog jurnalistic de tip nou. Cei de mai sus sunt pentru cei mai mulţi dintre noi Sorin Oprescu şi Cristian Diaconescu, dar pentru cei mai puţini dintre noi sunt Sorin şi Cristi. Nu e nicio problemă, dar atunci să ni se spună şi nouă că privim în sufrageria motanului Felix, acolo unde pisoii acestuia se dau peste cap.

            Aceşti virili ai audiovizualului ce se produc seară de seară în şuete interminabile pe ruta Antena1 cu oprire-n halta Antena2 şi cu destinaţia finală Antena3 mai au şi ei momentele lor de impotenţă. Să ne aducem aminte de mascarada de la Congresul PC, unde tovarăşul Voiculescu şi-a impus în direct candidatul favorit, încălcând statute şi regulamente în cel mai bolşevic mod cu putinţă. Atunci pisoii războinici s-au ascuns după coada motanului şi au tăcut mâlc. După care legiunea lui Felix motanul şi-a reluat din nou atacurile anti Băsescu. Acum, nu că nu ar avea şi pe cine ataca, doar că putem spune că cine se critică se şi aseamănă. Între flăcăii lui Voiculescu şi Traian Băsescu există ca numitor comun mârlănia şi golăneala. Până la urmă nimic nu este întâmplător, aşa cum au răzbit în politică prin stilul golănesc politicieni precum Traian Băsescu, era de aşteptat ca şi presa să scoată în faţă oameni de aceeaşi teapă. Din tot acest decor bogat nu putea lipsi, pentru că, nu-i aşa, nu este zi lăsată de sus fără vorba peltică a maestrului pitic, Ion Cristoiu. Pe vremuri, piticul vrăjitor de la Evenimentul Zilei, un fel de OTV în variantă scrisă, inventa tot felul de năzdrăvănii de presă deschizând drumul presei tabloid în România. Acum s-a convertit în marele analist, moralist, scriitor, într-un cuvânt, în guru presei româneşti. Călugării spun că omul când se dedă poftelor şi viciilor îl hrăneşte pe fratele său porcul. Maestrul sătul şi ghiftuit poate acum predica ore-n şir la modul peltic şi tihnit fraze înţelepte despre politică şi nu numai.

             Dacă în sufrageria lui Voiculescu zburdă pisoii, nici bucătăria lui Vântu nu e săracă în tot felul de gândaci. Corul lăudătorilor băsescieni, nefiind în opoziţie, se manifestă mai puţin agresiv, având de ridicat doar imnuri de slavă conducătorului iubit. Fauna trustului condus de Vântu este şi ea bogată în totul felul de specimene. Aici îl putem revedea pe omniprezentul Mihai Tatulici, cel care a minţit poporul cu televizorul de au ajuns românii să-şi pună toate economiile la Caritas, joc pe care marele deontolog l-a promovat orbeşte în cârdăşie cu iniţiatorul escrocheriei, Ioan Stoica. Fostul activist UTC şi PCR s-a reciclat ca mulţi alţii după 1989, pozând acum într-un mare moderator de dezbateri democratice. Dintre politrucii mai vechi, care acum se prezintă ca politologi de mare anvergură, răsare şi Iosif Boda, un alt oportunist politic, ajuns acum la senectute un fel de Cicero de Dâmboviţa. Emil Hurezeanu sau mai bine zis Huzureanu completează trupa de grei de la trustul lui Vântu, acolo unde tânărul cabotin parvenit Turcescu face presă la modul la care poate doar Scânteia îl mai făcea. Toţi aceşti analişti sunt adevărate stafii ale lui Brucan. Unii îl întruchipează pe Brucan cel tânăr, carieristul în stare de orice pentru a parveni, inclusiv de propagandă bolşevică, iar alţii pe cel convertit la bătrâneţe în mare apologet al capitalismului şi al democraţiei.

 

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/stafiile-lui-brucan-59568.html

Balkansky hajduk

http://www.gardianul.ro/2008/05/12/media_cultura-c20/goran_bregovic_a_baut_de_a_stins_c_t_a_stat_la_iasi_-s113812.htm

Oradea Mare se face mică

           Campania pentru alegerile locale a debutat timid, cu-n pact de neagresiune, făcut precum orice înţelegere de la noi şi anume ca să nu fie respectat. De fapt iniţiatorii acestui pact, fruntaşii UDMR, nici n-au scontat pe rezistenţa acestui moratoriu, iniţiativa lor vizând mai degrabă crearea aparenţei de civilizaţie politică europeană, aşa cum numai formaţiunea lor o ştie face cel mai bine. Dar aşa cum era de prevăzut, de la pasivitatea extremă s-a sărit, peste capul cetăţeanului, la agresivitatea extremă, acuzele reciproce de corupţie neîntârziind să apară, după principiul băsescian, dacă nu se lasă cu păruială, nu e campanie. Cât îi priveşte pe orădeni, aceştia îşi joacă în continuare rolul de spectatori plouaţi în tribună, nu de bolojanii ce-ar putea să cadă, după cum ameninţă cineva în criză de inspiraţie, ci de problemele şi neajunsurile din ce în ce mai neîncăpătoare pentru acest oraş. Probleme ca infrastructura deficitară, traficul din ce în ce mai gâtuit sau absenţa unor puternice investiţii reprezintă doar obiectul unor proiecte pe care mai toţi candidaţii le repetă papagaliceşte, mulţi dintre aceştia neputând să vorbească detaliat despre un proiect cap coadă, iar sub scuza că dezbaterile pot deveni prea tehnice, mulţi trec clasa fără examen în faţa alegătorilor, revenindu-se astfel la clasica bălăcăreală electorală.

          Revenind la capitolul investiţii, ele sunt la acest moment sub potenţialul de ofertă al oraşului. Doar cu câteva hypermarketuri şi cu câteva construcţii de cartiere, care arată precum nişte porumbare, fiind proiectate fără niciun discernământ urbanistic, doar ca să scoată pârleala sau tunul financiar al celor care se pretind oameni de afaceri, oraşul are toate şansele să-şi continue ritmul înapoierii ca dezvoltare, în care se află de ani buni. Chiar dacă Oradea nu este un oraş atât de mare precum Timişoara sau Cluj-Napoca, potenţialul său, datorat şi faptului că este un oraş de frontieră, nu este departe de al acestora. Din păcate mai e nevoie şi de om care să sfinţească locul, nu doar de geografie. Apropo de geografie, ecologiştii şi-au lansat candidatul în peştera de la Vadul Crişului. Ei vor să spună că de acolo vor ieşi la lumină. Dar metafora peşterii îl face pe orădeanul de rând să se gândească mai degrabă la faptul, că de acolo ies de 18 ani încoace, oamenii cavernelor şi anume politicienii, care abia aşteaptă să-şi umple buzunarele, pe principiul, aici sunt banii dumneavoastră. Aşa cum există o Românie reală şi alta a spoielii politicianiste, tot aşa se pare că va merge în paralel, Oradea reală cu cea a politicienilor avizi după banul public. Aşadar, pentru că tot e vreme de campanie electorală, de blaturi politice şi fotbalistice, ar fi bine să ne aducem aminte de vorbele înţelepte şi sincere ale unui mare personaj istoric, cancelarul Otto von Bismark, care spunea: “Cele mai mari minciuni se spun înainte de alegeri, după vânătoare şi în timp de război”.

 

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/oradea-mare-se-face-mica-59210.html

 

“Mare om, mare caracter…”

          Mircea Dinescu ne-a arătat tuturor după 90 încoace, ce scurte sunt revoluţiile şi ce lungă poate fi burghezia. Poetul portofel, cum l-a poreclit CTP, îmbătrâneşte prost spre deosebire de vinul pe care-l cultivă. De fapt, pe Dinescu, cel mai bine l-a caracterizat regretatul poet Cezar Ivănescu, într-o emisiune al lui Dan Diaconescu. Cezar Ivănescu, care făcuse box în tinereţe, mărturisirea:  …” Tin minte că după Revoluţie m-am dus cu soţia mea în audienţă la Gabriel Liiceanu. Se lămurise şi el cum e cu Mircea Dinescu. Îi zic, dom’le, ăsta e un tip care cere tot timpul palme. Şi el zice aşa este şi n-ai cum să nu i le dai. Mulţi în tara asta te forţau să le dai palme. Lui Mircea Dinescu i-am dat palme de vreo trei ori. Dar n-are nici un efect, asta-i nenorocirea”.   

 

                                                                

                      

  Iată un articol apărut în 7plus, despre noile dovezi de caracter ale poetului portofel:         

  http://www.7plus.ro/?arhiva=12/05/2008&id=5543

Râma din undiţa mogulului

Dacă articolul lui Cornel Ivanciuc despre bloguri era măcar bine scris şi prezenta şi nişte adevăruri, în schimb articolul lui Marius Tucă despre bloggeri e slab de tot. De fapt nu ţin minte să fi citit ceva interesant de acest Tucă. Reţin doar figura de bâtlan uimit sau de pinguin cu fruntea lată şi nedumerită, cu-n aer de multe ori încurcat şi stângace, care se exprima greoi prin propriile emisiuni, unde nu spunea mai nimic, ci doar îşi mai arăta din când în când narcisismul tipic de oltean, care se crede buricul pământului. În articolaşul său, caracaleanul purtător de bretele scrie la un moment dat de bloggerii, care îşi pun poze în care vor să pară sexy sau inteligenţi. Articolele gurului Tucă sunt însoţite şi ele de poză. E adevărat că nu vrea să pară nici sexy şi nici inteligent, asta poate şi pentru că i-ar fi şi greu să înşele aparenţele. E drept, mi s-ar putea replica precum în bancul cu Caracal, în care unul întreabă în tren: Aici e Caracal ?, iar celălalt răspunde: Bine că eşti tu deştept! Dar în cazul de faţă e chiar invers, caracaleanul Tucă îi priveşte pe bloggeri, ca pe nişte caracaleni, iar bloggeri îi pot răspunde: bine că eşti tu deştept! Ce este de-a dreptul stupid în atacurile acestor ziarişti, care vizează lumea blogului, este acuza generală şi superficială. Ca şi cum acest spaţiu ar fi damnat din start, prostiei şi frustrării. Asta de fapt e deja o mare prostie, care ascunde răutatea unora, ce cred că dacă au avut succes la public au şi valoare şi care-n înfumurarea lor stupidă de ziarişti tip guru pretind că doar ei sunt singurii legitimaţi în a-şi da cu părerea pe plaiurile mioritice. Pentru Tucă, bloggerii sunt doar nişte râme. Să zicem că o fi plin de râme şi de frustraţi printre bloggeri, dar măcar aceste râme nu stau în undiţa mogulului.

Cafteală prezidenţială

         Campania pentru alegerile locale a început cum nu se poate mai anost. Nimic din ceea ce se întâmplă până acum, nu depăşeşte rutina scenariului obişnuit de campanie, afişe, bannere şi pomeni electorale. Pachetele cu alimente, demagogia proiectelor, care ba trebuiesc continuate, ba trebuiesc începute, toate acestea nu mai conving pe nimeni. Legat de proiecte, ele vor fi mereu o armă pentru politicieni, pentru că într-o ţară în care nu se face mai nimic, proiectele nu vor muri niciodată. Totul e conservat la stadiul de proiect în România, iar atât timp cât nu se finalizează ceva, vom vorbi mereu de proiecte. Este foarte adevărat că oamenii sunt din ce în ce mai îndepărtaţi de politică şi le vine tot mai greu să reacţioneze la stimulii unor declaraţii politice denunţătoare, pentru că s-au săturat de denunţurile fără urmări ca şi de eternele proiecte. În ciuda acestei apatii, care parcă prognozează moleşeala verii caniculare ce va să vină, cineva se gândeşte mereu la popor şi e dispus să-l trezească din amorţeală. Marele caftitor politic, Traian Băsescu, nu s-a dezminţit nici de data aceasta şi a decis să tulbure niţel apele, aşa cum numai un fost marinar o ştie face. Atacul l-a vizat în principal pe Ion Iliescu, pe care l-a acuzat că în calitatea sa de specialist în lovituri de stat a negociat cu PNL, suspendarea sa ca preşedinte în schimbul susţinerii la guvernare. Prin replica sa, Iliescu îl califică pe Băsescu ca fiind un om cu obsesii maladive şi lipsit de orice pregătire politică “Am mai avut din păcate o experienţă istorică cu un şef de stat care era obsedat de lovituri de stat. Şi ştim bine cum a terminat. Este vorba de Nicolae Ceauşescu. N-aş vrea ca domnul Băsescu să întindă coarda până acolo, să repete comportamentul acelui şef de stat”.

       Interesante nu sunt atât schimburile de replici schimbate între cei doi, practic se reiau acuzaţii şi etichete mai vechi,. Interesantă e miza acestui atac. Traian Băsescu s-a hotărât să apese pedala electorală lovind în Ion Iliescu. De ce oare? În loc să se certe Blaga cu Diaconescu avem o polemică între un fost şi-un actual preşedinte şi asta în plină campanie pentru alegerile locale. La ora aceasta românii sunt din ce în ce mai lipsiţi de reacţie la stimulii politici agresivi din declaraţiile pe care le-ar putea lansa majoritatea dintre cei ce formează clasa politică. E greu să mai impulsionezi un electorat suprasaturat de tiribombe politice, atunci când te numeşti Blaga, Diaconescu, Orban, Videanu, Guşă şi lista politicienilor de tip second hand poate continua mult şi bine. Doi oameni politici mai deţin la ora aceasta, puterea de a prinde electoratul în cătuşele hipnotice ale charismei lor. E vorba de Traian Băsescu şi de Ion Iliescu. Cei doi sunt cu adevărat ceea ce se cheamă animale politice pur sânge fiind în stare să provoace adevărate băi de mulţime şi să ridice libidoul electoral al cetăţenilor, până la a-i face pe aceştia să lipească orgasmic ştampila pe buletinul de vot. Aşa că un atac la adresa lui Ion Iliescu e cea mai grea lovitură pe care Traian Băsescu ştie că o poate da PSD-ului, atât de hulit de bucureşteni. Plus de asta, se cunoaşte faptul, că opiniile lui Ion Iliescu pot influenţa în continuare, atât unele mişcări de culise din partid, cât şi percepţia publică a cetăţenilor asupra vreunui personaj politic. Aşa că e foarte probabil ca acest duel să continue pe parcursul acestor doi ani electorali, cei doi fiind singurii care mai pot suscita ceva din patima politică de odinioară.

 

Vin ungurii!

-         Fraţilor, vin

-         Cine?

-         Ungurii

-         Când?

-         Mintenaş

-         Cu ce mă?

-         Cu trenul

-         Tulai doamne, da hai sa fugim…

 

Şi chiar nu e glumă fraţilor, că vin. Îmbarcaţi în dizpozitiv de la 1930. Pentru cine vrea să le facă cu mâna sau cu degetul prin gări, iată mai multe amănunte:   

 

 http://www.gardianul.ro/2008/05/06/dezvaluiri-c11/_nostalgia_ungariei_mari_in_pelerinaj_prin_ardeal-s113495.html

 

                                                    

 

Consumaţi, consumaţi, consumaţi!

           Cică azi e ziua bărbatului. Că aşa vrea Bergenbier, nu de alta. Din seria, o sărbătoare pentru fiecare zi. Trăim intr-o nebunie a sărbătorilor, tot timpul trebuie sărbătorit câte ceva, pentru că bineînţeles tot timpul trebuie să existe un consum aducător de câştig. În spatele fiecărei sărbători, o armată de contabili calculează profitul scontat. De mărţişor se vând brizbrizuri, de ziua femeii creşte vânzarea de prezervative şi onorariul striperilor, de 1 mai se bea bere şi se mănâncă mici, iar de Paşti şi de Crăciun,  consumul pe cap de locuitor depăşeşte cu mult nevoile pe 5 ani, al unei familii de africani pauperi.  Nu contează, hypermarketul să trăiască. După aceea sunt tot felul de sărbători şi zile, ale oraşelor, satelor, comunelor, ale berii,  ţuicii,  vinului. Nu ştiu dacă există o zi a câinilor, a pisicilor sau a animalelor mici, viezuri şi arici.  Sau de ce nu ziua porcului, atunci să vedem cine se mai încumetă să sărbătorească. Sigur, există şi ziua mondială a libertăţii presei, care s-a sărbătorit recent, există multe lucruri frumoase care au o zi a lor, dar cu toate acestea, raţiunea care stă la baza acestui calendar abundent în sărbători, care mai de care mai inedite, este una de natură comercială în primul rând. Omul nu poate să consume fără motiv, că de aia e om şi nu porc, sau nu?. El trebuie să-şi inventeze ocazii, dacă se poate cât mai nobile şi frumoase pentru a porni motoarele comerţului consumist. Toate au nevoie de o spoială în ziua de azi sau mai bine zis de o minciună. Un hypermarket, de exemplu, care nu este altceva decât o piaţă fără târguială, trebuie să arate frumos, să fie plin de reclame şi de tot felul de decoraţiuni interioare aferente promoţiilor. În felul acesta, senzaţia de turmă porcină turbată pe care ţi-o poate da aglomeraţia cărucioarelor doldora de alimente, e atenuată de aranjamentul estetic din jur, astfel încât nu mai ai senzaţia că eşti la piaţa Obor, deoarece totul e stilizat ambiental.

            Pe noi ca români însă, toată această psihoză a promoţiilor, a sărbătorilor şi a zilelor eveniment, ne loveşte direct în cap. Exact în locul în care suntem mai sensibili. Ce putea să procure o mai mare fericire, acestui popor, care ştie să petreacă, să se bucure şi să o ţină din chermeză în chermeză, decât hemoragia sărbătorilor de fiecare zi. O sărbătoare continuă, că doar viaţa e grea şi nu ne-a fost uşor niciodată. Românul are senzaţia mereu, că merită tot felul de compensaţii, prin sărbători şi chefuri, pentru greutăţile vieţii lui. Pe principiul, mai bine un cântec vesel să cântăm, iar când ne-o fi mai rău, aşa să ne fie, Amin! Revenind la sărbătorile noastre cele de toate zilele, şi chiar că sunt de toate zilele, mira-m-aş să fi scăpat una din cele 365, nu putem decât să ne uităm la noul tovarăş capitalist, care ne îndeamnă mereu: sărbătoriţi, sărbătoriţi, sărbătoriţi! sau altfel spus, consumaţi, consumaţi, consumaţi…

Anti-blogosfera

      Un articol interesant al lui Cornel Ivanciuc, editorialist la ziarul Gardianul

 

 

Ocolul blogosferei in 2530 de semne

 

Blogosfera romånului e ca un sat fara cåini, in care casele sunt lasate intentionat cu portile larg deschise si perdelele trase la o parte, ca sa-ti poti baga capul in intimitatea proprietarilor de blog si sa comentezi extaziat, sa te zvårcolesti de invidie, sa injuri cu sete asa cum nu ti-ai injurat dusmanul nici in ziua in care ti-a sedus nevasta, sa-ti dai cu parerea in chestii la care nu visai sa te pricepi nici mort si sa-ti pierzi bunatate de timp, de picaturi de timp din viata ta, pe care n-o sa ti-o dea inapoi niciun blogar. In blogosfera evolueaza o multime de frustrati care cer compensate, o gramada de complexati care asteapta intelegere si o  infinitate de prosti care vor sa epateze. Mintea prostului straluceste ca un soare negru in tenebrele blogosferei. Prostul este un cersetor sentimental, care se roaga de tine sa-ti arate cum intelege el lumea. Isi ofera serviciile de ghid intr-un labirint muced, iti face cadou roadele priceperii sale, iti smulge o vorba buna, care va fi hapul diurn al bolii sale fara leac. De departe, blogosfera a fost creata ca un paradis al prostilor. Prostul iti arata poze la care n-ai acces, iti explica poante pe care nu le-ai putea intelege singur si iti descrie locuri in care n-ai ajunge nici daca ai fi navigator pe internet. Marfa postata de blogari este ca preparatul pus la microscop. Prin el vedem vieti pustii, ratare cråncena, incultura cronicizata si extrem de multa singuratate. Un blogar are acasa o nevasta uråta cu spume, fosta activista de intreprindere, care nu accepta sa faca sex oral cu el nici amenintata cu divortul. Blogarul se consoleaza cu speranta ca-i scrie o subreta de 18 ani, ale carei injuraturi spumoase vor avea gust de prezervativ cu aroma de capsuni. Viteza cu care posteaza pe blog sumedenia de glumite fara sare si piper, pe care te imbie sa brodezi tot ce-ti trece prin cap, ascunde crizele sale de disperare, tot mai numeroase in ultima vreme.  Pentru profesori si ziaristi, blogosfera este un tobogan al ratarii. Profesorul va confunda blogul cu aula si pe cei care il lauda, cu studentii carora le va da nota de trecere. Daca e ziarist, va posta stupizenii pe care nu i le-ar publica nici cea mai proasta gazeta din lume. Si prostii si ratatii au tendinta sa discute despre lucruri interzise. Cei care vorbesc deschis despre intimitatea lor nu respecta intimitatea altora si nu merita sa fie respectati, atunci cånd ne someaza sa le respectam tabuurile