Sistemul bolnav ucide doctorul

         Blocarea candidaturii la Primăria Capitalei, a doctorului Oprescu, demonstrează încă o dată, dacă mai era cazul, că în politica românească e ca-n mafia siciliană, ai îndrăznit să o iei pe cont propriu, sistemul îşi va regla conturile cu tine. Motivele invalidării candidaturii lui Sorin Oprescu sunt mai mult decât puerile, mai ales obiecţia faţă de semnăturile care conţin doar CNP, care este de-a dreptul absurdă având în vedere faptul că acesta este un element de identificare mult mai precis decât seria şi numărul de buletin. Acestea sunt detalii însă, fiind foarte clar că PSD-ul lui Geoană, în cârdăşie  cu PDL-ul lui Băsescu s-au opus acestei candidaturi. Totul aduce a blat, iar comparaţia între fotbal şi politică se impune de la sine. Şi aici, cineva a aruncat bricheta, ca mai apoi să ia foc meciul, iar în final Oprescu să piardă la masa verde. Partidele politice sunt ca şi cluburile de fotbal, nu mai contează interesul echipei ci doar al patronilor, care fac jocurile între ei, de multe ori fiind sacrificaţi jucătorii sau antrenorii proprii. Politica nu este departe de acestă realitate. Interesele transpartinice domină de mult jocul politic de la noi. Grupurile de interese, din fiecare partid, leagă şi dezleagă alianţe împreună, iar în exterior partidele apar pentru marele electorat ca nişte echipe, care par gata să-şi dea viaţa pe teren pentru culorile clubului. Aceasta realitate pe care o demască doctorul Oprescu, atunci când pomeneşte de “sistemul ticăloşit”  este cât se poate de vie în sânul clasei politice. Problema este că şi Sorin Oprescu (altfel un stimabil) ca şi mulţi alţi politicieni stau pasiv în interiorul sistemului ticăloşit şi nu reacţionează decât atunci când acesta se întoarce împotriva lor.

          Cu toate acestea nu cred că se poate face o paralelă între discursul de haiduc hăituit al lui Traian Băsescu, din 2004 şi actualul protest al doctorului. În primul rând că Băsescu a jucat comedia victimizării proprii pentru a putea părea cavalerul dreptăţii în ochii electoratului. Timpul a demonstrat nu numai că Traian Băsescu nu era împotriva sistemului ticăloşit, ba dimpotrivă că era însăşi expresia lui. Ceea ce nu se poate spune despre Sorin Oprescu, lui i se poate reproşa cel mult faptul, că atâta timp cât sistemul ticăloşit nu l-a deranjat, nici el nu s-a gândit să-l deranjeze pe acesta, preferând să tacă mâlc. Plus de asta, spre deosebire de situaţia lui Băsescu din 2004, aici e vorba de faptul că Oprescu, nici măcar nu este lăsat să participe la această luptă electorală. Sistemul ticăloşit, bine reprezentat, atât de foştii colegi ai doctorului cât şi de cei din PD-L, care sunt în stare de orice pentru a-şi înfige colţii în ciolanul de la capitală, l-a înţepat cu seringa sa pe doctor, lucrând cu o eficienţă diabolică. Toată tărăşenia din cazul Oprescu a demonstrat încă o dată că PSD-ul, în momentele cu miză electorală în care se joacă soarta puterii, îşi pierde complet omogenitatea devenind o haită de lupi care se sfâşie între ei. Aşa s-a întâmplat şi la alegerile prezidenţiale din 2004, când Iliescu l-a lăsat din braţe pe Năstase, exact atunci când acesta avea mai mare nevoie de sprijinul său. Mirosul dulceag al ciolanului se pare că dezbină haita şi acum, iar dacă o va ţine tot aşa, PSD-ul va mânca bătaie ca la fasole în competiţiile electorale ce urmează.

Amazoana politicii româneşti

          Una dintre femeile politicii româneşti, care începe să devină din ce în ce mai agresivă în ultima vreme, este nimeni alta decât favorita prezidenţială, Elena Udrea. Dacă de la bun început a părut clar pentru toată lumea că este omul sau mai bine zis femeia lui Traian Băsescu, cu toate acestea, apariţiile de tabloid de la-nceputul carierei sale publice parcă nu prevesteau o ascensiune atât de fulminantă. Apariţiile sale mondene, favorizate de câte o înţelegere cu vreun paparazzi, o ajutau să mai acopere şi ea câte o copertă lucioasă a vreunui tabloid, cu costumele sale de baie în dungi marinăreşti, care de departe o făceau să pară pe tanti Leni că aduce a zebră nesemaforizată. Încet, încet, Zeus s-a gândit să o răsplătească pe Afrodita, nu ştim dacă pentru “serviciile prezidenţiale” la care se referă premierul Tăriceanu, dar cert este că a ajuns, deocamdată, secretar executiv al PD-L şi nu pare să se oprească aici. Întrebată la un moment dat dacă şi-ar dori să devină prima doamnă, ilustra doctorandă a răspuns că şi-ar dori ca soţul ei să fie primul domn, în sensul în care este şi soţul Angelei Merkel prim domn.

          Deci aspiraţiile sunt mari pentru cea care din tanti Leni s-ar putea să devină un fel de tanti Lenin, ceea ce în PD-L se pare că a şi ajuns deja. Lacheii prezidenţiali, în frunte cu Boc, o au drept stăpână directă pe Nuţi, care, după ce-şi plimbă nurii ei de Pleşcoi prin coridoarele întunecate şi păcătoase ale Cotroceniului, se duce să-i mai verifice din când în când pe Boc şi pe Videanu dacă au unghiile tăiate. Sigur că noua ipostază de om politic cu funcţie impune şi o anumită ţinută sobră, astfel că adâncatele decolteuri şi ţinuta sport a fost înlocuită cu sacouri şi taioare, demne de o militantă serioasă. Ţinuta cea nouă se asortează şi cu statutul de lector universitar, doctorand într-ale geostrategiei. Dar nu e exclus ca pentru electoratul viril, blonda PDL-istă să-şi mai prezinte din când în când, măcar atâta cât timp o mai avantajează vârsta, ţinutele de femeie fatală cu care s-a lansat. Până atunci o putem urmări în campania pentru locale, unde nu iartă nimic. Prezentă recent la Oradea, la lansarea candidaţilor PD-L, suspusa lui Zeus s-a năpustit asupra partidelor rivale, acuzându-şi adversarii politici de trădare şi de infantilism politic: “Tandemul Tăriceanu şi Iliescu a dat PD afară de la guvernare”. “Pe 1 iunie, o să le putem spune adversarilor noştri: de Ziua Copilului, mergeţi şi jucaţi-vă, până vă maturizaţi! Pentru că până atunci PD-L va guverna singur România”.

          A ajuns PD-L, prin vocea Elenei Udrea, un partid de sfinţi, care se uită la restul partidelor ca la nişte iude politice. Asta e culmea tupeului şi acesta e numai începutul campaniei, în care cartea măsluită a PD-L va fi jucată fără niciun fel de scrupule. Noroc că din când în când le mai pune câte-o piedică mezina familiei Băsescu, de pică toţi în Boc. Ultima perlă a micuţei a fost spusă cu prilejul lansării candidaţilor PD-L Cluj pentru alegerile locale. Potrivit acesteia, Boc este un model pentru tinerii din PD-L, deoarece: “Pentru dânsul legea este un lucru clar. În acelaşi timp, nu am cum să nu-i remarc promptitudinea. În timp ce unii dintre noi spunem numai câteva cuvinte, dânsul editează perfect câteva fraze. “Uitându-ne la fiica sa, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Traian Băsescu, care spunea recent că universităţile s-au transformat în tiparniţe de scos diplome pe bandă rulantă. Aceştia sunt oamenii cu pretenţii de moralitate politică, care pun mereu placa victimizării, doar, doar or putea încăleca electoratul de care se vor folosi ca de-o mârţoagă înfometată, ca mai apoi să poată călări în voie caii mari ai puterii.

 

La mulţi ani… Nicu Covaci

http://www.jurnalul.ro/articole/122848/astazi-e-ziua-ta…:-nicu-covaci

                                                                         

            

Printre rânduri

    

·        În PSD se pare că pleacă doctorul şi vin pacienţii. După Adrian Copilu Minune, care pare a fi noua mascotă electorală a social-democraţilor, iată că şi Monica Columbeanu vrea să intre în partid, sătulă probabil să lucreze doar cu un licurici atât de mic precum Irinel. Revenind la doctorul Oprescu, blocarea candidaturii acestuia dovedeşte încă o dată, dacă mai era cazul, că interesele personale primează interesului de partid. Ca să nu mai vorbim de legăturile trans-partinice prin care Geoană se pare că i-a făcut un  serviciu marelui licurici, stopând candidatura lui Sorin Oprescu, cu scopul de a uşura drumul candidatului PD-L spre Primăria Capitalei. Colac peste pupăză, s-a refăcut şi mariajul electoral PSD-PC, de data aceasta cu contract prenupţial, fiind stipulată condiţia de a merge în tandem la guvernare, asta în cazul în care “antenele” se vor ciuli din nou în altă parte. Aceasta e povestea stângii româneşti, care a stat mult la  naftalină, iar  când a ieşit de acolo au mâncat-o toate moliile.

 

 

·        Hormonii prezidenţiali se pare că lucrează bine, după Sarkozi, care şi-a luat nevăstuică tânără, pe Carla Bruni, iată că nici  Vladimir Putin nu se lasă mai prejos şi dă şi el lovitura cu o achiziţie pe măsură, e vorba de deputatul Alina Kabaeva, membru al partidului Rusia Unită şi fostă campioană olimpică la gimnastică ritmică. Zvonurile spun că Putin a şi divorţat deja şi că tânăra de doar 25 de ani, îi va deveni soţie în curând. Măcar mai marii lumii sunt mai sinceri şi mai cinstiţi, divorţează şi trec la alta, nu ca micii licurici care pozează în familişti convinşi, dar se aruncă pe la miezul nopţii sub fustele amantei, lăcrimând printre sughiţuri de whisky. La noi instituţia amantei e bine consolidată, de la preşedinte şi până la aleşii locali toţi au reuşit până la urmă să-şi satisfacă fanteziile erotice din adolescenţă. Avem nişte aleşi satisfăcuţi şi nişte alegători, care rămân mereu cu votu-n mână.

 

 

·        Fidel Castro, într-un articol recent de-al său, dă exemplu României, atunci când vine vorba de îmbogăţiţi peste noapte şi de consumatorismul excesiv al pieţei.  “Cei care se dedică unui cult al egoismului fără nicio restricţie din partea statului, pe care îl consideră factor perturbator, nu vor construi niciodată o operă socială solidă şi durabilă”, adaugă liderul cubanez, în opinia căruia opera socială “nu poate fi decât fructul educaţiei şi al conştiinţei”. “Lider Maximo” conchide cu o idee, care ne sună şi nouă: “Dacă imperiul american ar fi preluat din nou controlul asupra Cubei, nu ar fi rămas nimic din şcolile superioare create prin revoluţie. Majoritatea tinerilor ar fi tăiat trestie de zahăr în loc să meargă la  universităţi”. Bătrânul Castro are dreptate, dar măcar la ei tinerii ar fi ajuns să taie trestie de zahăr în ţara lor, nu ca ai noştrii, care au ajuns să culeagă căpşuni prin ţările calde.

 

 

·        La dezbaterea “Securitatea României după summitul NATO”, organizată de Fundaţia Konrad Adenauer, blonda de la Golden Blitz a ridicat mâna ca o elevă conştiincioasă, s-a prezentat frumos, după care a pus o întrebare întrebătoare, marelui licurici.  “V-aş întreba care credeţi că va fi pe viitorul apropiat poziţia Rusiei faţă de intrarea celor două ţări în Alianţa Nord-Atlantică şi dacă dumneavoastră credeţi, în această logică, dacă va fi posibil ca Rusia să fie ţară membră a NATO?”. Întrebarea, prin simplitatea ei chinuitoare, este într-adevăr demnă de un doctorand într-ale geostrategiei. Dar nu ne mai poate mira nimic în legătură cu nivelul intelectual al PD-L, după scriitura gramaticală a primarului Videanu, care probabil având în minte cratima de la PD-L, a început să o folosească încălcând orice regulă gramaticală.  “PD-L v-a câştiga PMB!” scria Videanu, aşa că nu ne rămâne decât să le urăm “succesuri” cât mai mari.

 

 

 

Fidel Castro şi ciocoii noştrii

http://www.ziare.com/Fidel_Castro_se_ia_de_miliardarii_romani_care_practica_un_cult_al_egoismului_-287292.html

Un PSD de toată minunea

         De câtva timp încoace, PSD-ul a trecut printr-o frământare gestantă chinuitoare reuşind cu mari dureri în cele din urmă să-l propună pe cel care va fi candidatul la primăria Bucureştiului. La-nceput a fost Oprescu, un etern candidat la primăria capitalei, genul care pierde frumos, ca Brazilia pe vremuri, multe ocazii de poartă şi-n rest doar o figură frumoasă. Mai apoi a ieşit din nămolul cald şi Vanghelie, care vânează de mult să sară pârleazul sectorului 5, pe care dacă-l va mai conduce mult s-ar putea să-l declare Republică autonomă, doar, doar, îl va îndupleca şi pe Ion Iliescu să-l treacă de la începători, la avansaţi. A urmat un impas creat de rivalitatea dintre cei doi: Vanghelie şi Oprescu, ca mai apoi să fie pomenit cu jumate de gură Mitrea, iar finalul de gong să fie dat de vestea apoteotică a numirii lui Cristian Diaconescu, drept candidat al PSD la Primăria Capitalei. Lansarea la apă al lui Diaconescu seamănă mai degrabă cu o îmbrâncire de la marginea bazinului, a celor mari, care vor să arate tuturor că ăsta micu nu ştie să înoate şi că se va îneca politic. Prestaţia lui Cristian Diaconescu, altfel un posibil foarte bun politician într-o ţară occidentală, va fi din start una minimală în raport cu ce se dă şi ce se cere, pentru o campanie electorală la primăria de pe Dâmboviţa. Mai mult ca sigur nu va fi la fel de penibilă precum cea al lui Geoană, dar ca rezultat are toate şansele să fie o catastrofă pentru partid. Ales la sacrificiu şi la compromis, între varianta Vanghelie, care deranja tabăra Iliescu-Năstase şi varianta Oprescu, care-i supăra pe cei din tabăra Geoană, Diaconescu împacă şi capra şi varza, chiar cu preţul unui fiasco electoral.

 

        De aici reiese clar că pentru un partid mamut ca PSD-ul, lupta intestină rămâne deocamdată mai importantă decât competiţia cu celelalte partide. Cei din PSD sunt condamnaţi deocamdată la o nesfârşită luptă internă, ce lasă mult aşteptat momentul creării unei echipe de atac, care să poată juca şi-n deplasare. Actualul PSD este închis într-un cantonament al uzurii proprii. Viitorul nu pare promiţător din acest punct de vedere, singura soluţie fiind tăierea unuia dintre cele două capete. Această bicefalie politică va slei partidul de puteri, iar cum bătălia este departe de a fi uşor de tranşat, deoarece nici una dintre cele două forţe nu pare să o poată înghiţi pe cealaltă, o posibilă soluţie de proiect politic pe viitor ar fi scindarea în două a acestui balaur cu două capete, deocamdată, deoarece cine ştie pe viitor câţi pui se vor mai naşte. Ca totul să fie minunat până la capăt, Adrian Copilul Minune a fost desemnat să candideze pentru funcţia de consilier local al comunei Ştefăneşti, judeţul Ilfov, aşa că putem spune, că speranţa într-o minune n-a murit de tot pentru PSD. Dacă tizul său, Adrian Năstase, a făcut partidul de minune, de ce nu s-ar ilustra şi micul manelist, ce ar putea simboliza speranţa într-o minune a PSD-ului, care este adevărat, că e tot atât de mare precum liliputanul cântăreţ. 

Sub şaua lui Attila

        Revendicările extremiştilor maghiari, şi prin asta putem înţelege deja, atât UDMR cât şi Laszlo Tokes, au ajuns subiect de analiză pentru prestigioasa publicaţie americană, International Herald Tribune. Cotidianul american remarcă iminenţa unei realităţi de tip Kosovo, în Ţinutul Secuiesc, precum şi faptul că instabilitatea teritorială poate afecta şi ţări membre ale UE, nu doar cele aflate în afara spaţiului comunitar, cum este cazul Abhaziei şi a Oseţiei de Sud (Georgia) sau a Transnistriei (Republica Moldova).  Evaluând fidel realităţile din zona secuiască, cei de la International Herald Tribune conchid astfel: “Şansele lor de succes par reduse, dar secuii insistă pe această cale, spre mâhnirea românilor din zonă, care afirmă că, în calitate de minoritate locală, au mai puţine drepturi decât au etnicii maghiari, minoritari la nivel naţional”.

        De ani de zile liderii comunităţii maghiare din România creează o diversiune perfidă, oferind iluzia unui UDMR - moderat, opus radicalismului lui Laszlo Tokes. Etichetarea falsă a UDMR-ului, ca fiind moderat, e menită a face şi mai eficientă acţiunea iredentismului maghiar, care mână-n luptă nu doar pe urmaşii lui Attila, iubitori încă de carne crudă de sub şa, ci şi aparenta inofensivitate, mascată sub parşivenia blândă, de şarpe cu ochelari, al lui Marko Bela. Ceea ce Laszlo Tokes spune pe un ton direct şi răspicat:  “România ar trebui să recunoască faptul că pierderea Transilvaniei, anexarea Transilvaniei, reprezintă o pierdere pentru naţiunea maghiară. După părerea mea, acesta este un fapt de necontestat: noi am pierdut Transilvania! Ca recompensă pentru această pierdere, ar trebui să ne fie acordate drepturi în schimbul acestei pierderi”, UDMR-ul comunică prin poliloghii subversive de genul celor exprimate de Marko Bela, în cadrul conferinţei “Regiuni intr-o Uniune a valorilor”, desfăşurată recent la Sovata. Acesta s-a exprimat pentru o descentralizare, care vorba vine, ar fi făcută în scopul “eficientizării euroregiunilor”, când de fapt ţinta autonomiei se citeşte demult în ochii sticloşi ai  liderului UDMR. Este suficient să mai pomenim aici faptul că summit-ul NATO, a reprezentat încă un moment oportun pentru Euro-Pastorul, Tokes, de a merge cu jalba-n proţap la membrii NATO, cerând sprijin pentru autonomie. Totul a culminat cu reproşul de nevastă bătută, al aceluiaşi episcop, către Preşedintele Parlamentului European, Hans Gert Poettering, în care  acesta se jelea că minoritatea maghiară este “asuprită” în România.

          Ofensiva extremistă maghiară, care iată că a devenit subiect de presă şi prin zări trans - atlantice, îi lasă rece pe oficialii de la Bucureşti. Unul dintre motive ar fi acela că guvernul minoritar Tăriceanu se sprijină şi-n cârca UDMR-istă, iar preşedinţia este prea euforizată la această oră, de feeria clipelor petrecute pe plaja de la Neptun, alături de George W. Bush, pentru a mai putea reacţiona în vreun fel. Cu toate acestea, e greu să mai aşteptăm de la politicieni şi de la calculele lor meschine  vreo reacţie după atâţia ani de laşitate complice cu un UDMR mereu contributor la creearea de majorităţi mai mici sau mai mari. În ceea ce priveşte reacţia intelighenţiei şi a societăţii civile e lesne de înţeles atitudinea antiromânească din partea unor beneficiari ai unor burse Soroş. În loc să ne lăudăm acum cu poziţia unor intelectuali patrioţi, beneficiari ai unor burse ale fundaţiei Gojdu, la a cărui moştenire guvernanţii români se pregăteau să renunţe, stăm şi ne ridicăm tensiunea degeaba, privind ticăloşia antiromânească a aşa zisei elite de la noi, care excelează prin pasivitate sau chiar prin atacuri  denigratoare, de genul lui Mungiu Pippidi la adresa defunctului Pruteanu, prin care sunt vizate reperele de conştiinţă naţională. Aceste repere vor dispărea mai greu, dar şi dacă va fi să fie, să nu se iluzioneze uneltitorii cauzei anti-naţionale, că vor putea supravieţui acestor repere ale românismului.

Purceluşa necrofagă: Doar o înjurătură să-ţi mai spun

         Deşi bulgării de pământ rece n-au apucat bine să se aşeze pe mormântul regretatului George Pruteanu, pentru a-i pregăti odihna de veci, iată că unii care sunt încă în viaţă au şi început să înjure mortul, ba chiar i-au mai dat nişte ghionturi să se asigure că odată cu cadavrul îngropat va fi întinată şi memoria marelui om de cultură. Alina Mungiu Pippidi sau „purceluşa Dosia”, cum a fost botezată de un bun şi vechi pamfletar, s-a asigurat întâi că mortul de la groapă nu se mai întoarce, ca să poate deversa în linişte dejecţiile unui text menit a compromite posteritatea ilustrului dispărut. Articolul publicat în “România Liberă” şi intitulat “La moartea unui clovn” cuprinde o grămadă de bârfe ordinare la adresa lui George Pruteanu, iar denigrarea vizează însăşi calitatea umană şi profesională a acestuia. “Necrologul lui scris de amatori se citeşte aşadar ca o listă de falsuri, pentru că George nu era de fapt profesor universitar (nu avea nicio acreditare reală), nici ziarist (în toata viaţa lui nu scrisese o piesă jurnalistică autentică), nici comentator (refăcea pe site-ul lui un fel de Românie Mare mai slabă) şi cert nu lingvist (nu a publicat în viaţa lui o lucrare academică adevărată în acest domeniu)” sau “Era o caricatură a lui însuşi. Clovn fusese toata viaţa, dar acum devenise unul patetic…”. Asta a putut să producă coteţul rău mirositor al purceluşei Dosia, cu prilejul dispariţiei omului de cultură George Pruteanu. Acestea sunt producţiile menstruale ale unui cap bolnav, care adăposteşte în loc de creier un mare rahat.

            Dincolo de monstruozitatea unui asemenea atac la adresa unei persoane dispărute, gest de ţaţă de mahala, care scuipă beată mortul dus la groapă de cortegiul funerar, putem avea revelaţia lumii satanizate în care trăim. Până la urmă, acest gest profund necreştinesc de a da într-un om mort e de aşteptat de la o individă, care a putut scrie o piesă de teatru, „Evangheliştii”, din care reiese că pe cruce nu a murit Iisus, ci Baraba. Că la Cina cea de Taină ar fi participat inclusiv Maria Magdalena, care ar fi încercat să aibă o relaţie amoroasă cu Isus Hristos. Nemaivorbind de faptul că episodul spălării cu lacrimi a picioarelor lui Iisus reprezintă un prilej de fantezie sexuală bolnavă, cu trimitere la o scenă de sex oral. Produs al reţelei Soroş - Humanitas - GDS, marea anticomunistă Alina Mungiu Pippidi provine dintr-o familie de foşti activişti de partid, ea însăşi având o tinereţe comunistă. Mungiu - tatăl, Ostin Mungiu, era preşedintele biroului de partid din Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi şi vicepreşedinte pe centrul universitar, mama era directoare de liceu şi şefă a biroului de partid, iar tânăra Dosia era şefă ASC pe UMF Iaşi şi redactor-şef la „Opinia Studenţească”, ziarul UASCR-ului. Printre altele, tatăl celei care este astăzi preşedinta Societăţii Academice din România avea misiunea în calitate de şef al catedrelor didactice de a supraveghea studenţii străini. Nu este primul caz de impostură ordinară din partea celor care se pretind marii intelectuali cosmopoliţi şi anticomunişti ai ţării. Cel mai recent demascat, din rândul intelighenţiei de iarmaroc este nimeni altul decât scatofilul prezidenţial, Traian Radu Ungureanu, care în plină activitate anticomunistă s-a trezit cu oglinda-n faţă a textelor elogioase din “Viaţa Studenţească” la adresa regimului ceauşist. În concluzie, revenind la mizeria articolului “La moartea unui clovn”, ca buni creştini nu i-am dori Alinei Mungiu Pipidi să o bată Dumnezeu atât de tare încât, în loc de necrologul cuvios pe care-l merita Pruteanu, să aibă şi ea parte de aceeaşi crimă pe hârtie.

Mircea Eliade şi huliganii istoriei

            Mircea Eliade este considerat de unii, cel mai mare om de cultură român al secolului XX, dar din păcate profitorii cinici ai holocaustului nu iartă nimic. Ştiu că eticheta de antisemit a fost lipită deja, doar prin simplul fapt că l-am pomenit pe Eliade, dar ţin să precizez totuşi că eu nu neg suferinţele poporului evreu, în schimb am toată îndreptăţirea să-i neg pe profitorii holocaustului,  cei care au făcut din acea suferinţă un  sistem prin care  nu fac altceva decât să tragă focul la oala lor.  Eliade a fost un român adevărat, un patriot pe care noi românii nu ştim să-l exploatăm ca personalitate culturală universală, pentru că nu avem curajul să înfruntăm jandarmii politici ai planetei.  Mircea Eliade stă cu spatele la zidul istoriei, iar pentru că  a avut demnitatea de a nu-şi pune cenuşă-n cap în legătură cu trecutul său naţionalist, este împuşcat post-mortem în mai multe limbi şi-n mai multe ţări, dintre care evident nu putea lipsi nici ţărişoara sa dragă.                      

         Pentru că uitarea şi calomnia nu trebuie să acopere memoria acestei personalităţi dotate cu o sete faustică de cunoaştere, m-am gândit să postez două materiale dibuite prin jungla spaţiului virtual.  Alături sunt două trimiteri: un material apărut în Ziua, despre relaţia lui Mircea Eliade cu evreii,  iar apoi un interviu  inedit cu un intim al casei Eliade de la Chicago:

http://www.ziua.net/display.php?id=207704&data=2006-09- 

http://www.ziaruldevrancea.ro/index.php?articol=3638