Un ultim mohican printre moguli

Un interviu interesant cu un jurnalist la fel de interesant, din păcate o specie pe cale de dispariţie. Un ultim mohican printre atâţia moguli.

                                                               

http://www.sfin.ro/articol_12338/cristoiu_ultimul_comunist_din_romania.html

Banii… vorbeşte

         Trezindu-se în braţe cu arma votului uninominal pe care au dat-o jos din rastel, partidele realizează că sunt descoperite la capitolul vedete electorale, aşa că s-au pus pe căutat soluţii dintre cele mai exotice pentru apropiatele alegeri locale. La Bucureşti, PSD-ul pare a merge pe mâna lui Marian Vanghelie, PD-L nu se lasă mai prejos, vehiculând pe lângă numele unora ca, Liviu Negoiţă şi Vasile Blaga şi pe cel lui Silviu Prigoană, un fel de căpitan Ahab pierdut în pântecele Bahmuţencei şi totodată un adversar pe măsura lui Marian Vanghelie. În cazul lui Marian Vanghelie rămâne de văzut, dacă gropile din Bucureşti vor ajunge cât Groapa Marianelor.

        

          În teritoriu se aud nume la fel de sonore ce bat la uşa administraţiei publice locale. Conservatorii din Hunedoara merg pe mâna sau mai bine zis pe pumnul, fostului pugilist Mihai Leu, dar nu ştim deocamdată dacă partidul mizează pe capacitatea de eschivă a acestuia sau pe croşeul de dreapta. Nu departe de Hunedoara, Timişoara se anunţă şi ea cu surprize, care mai de care mai pitoreşti. Dacă discretul şi mult votatul de către timişoreni, Gheorghe Ciuhandu, aspiră la al patrulea mandat, iată că o reprezentantă a manelelor, scoate deja capul ca o cobră ieşită din coşul cu rufe murdare ale societăţii noastre. Este vorba de cântăreaţa Carmen Şerban, care dă semne că ar vrea să le cânte vreo patru ani de aici înainte, timişorenilor, dar nu ştim dacă va renunţa la obiceiul lăutăresc al euroilor lipiţi pe frunte. La Iaşi nu şi-a anunţat deocamdată candidatura zâna surprizelor şi nici rivala ei Mihaela Rădulescu, ci doar creatoarea de modă  Irina Schrotter, care a declarat că va merge pe o linie vestimentară proprie, nefolosind niciuna dintre culorile politice la modă.  Cu toate că nu este vorba de concursul Eurovision, ci de alegerile locale, se pare că şi rock-ul are un reprezentant de seamă, în persoana solistului Dan Bittman de la Holograf, care nu s-a mulţumit doar să cotizeze la partid ci şi-a anunţat candidatura la Primăria sectorului 1 din partea Partidului Ecologist Român (PER), al cărui membru este de doi ani. Dacă ne aducem aminte că şlagărul mai vechi al formaţiei Holograf se intitula  „Banii vorbesc” putem înţelege acum, că arta are într-adevăr o funcţie profetică. De la rock la politică nu este decât un pas sau traducând în cheie napoleoniană, „de la sublim la ridicol nu este decât un pas”.  În schimb dacă toţi cei pomeniţi mai sus sunt dispuşi să meargă înainte, Partidul Verde schimbă clorofila şi renunţă la ideea unei candidaturi al lui  Ionuţ Dolănescu, ba chiar neagă că ar fi existat o asemenea intenţie. Este posibil, doar că zvonurile trec, dar “poluţiile” rămân.         

         Oradea pare timidă deocamdată la capitolul artişti electorali, poate şi pentru faptul că vremea de aur a “Floricilor” a trecut înainte să apară votul uninominal. În ce măsură votul uninominal nu va fi o armă cu care partidele îşi vor trage în picior, rămâne de văzut după alegeri, oricum un lucru este sigur, producţia satirică a grupului Divertis, “Animal Planet Show”,  se va îmbogăţi cu o grămadă de noi personaje.

Putin cel Mare

         Aşa cum este el, un contra exemplu de democraţie, a naţionalizat resursele, a confiscat unele averi şi a făcut o Rusie puternică, o Rusie spălată cu zăpadă până la brâu şi trezită din mahmureala continuă a regimului Elţîn. E adevărat, face şi nefăcute, l-a pus pe Gary Kasparov să joace şah cu gardianul şi a cam închis libertatea presei, dar măcar este naţionalist şi face bine Rusiei. Băsescu încearcă să fie şi dictator,  dar nu-i în stare nici de asta, iar ţării îi urează să trăiască bine şi o lasă să moară la fel de bine. Pe lângă neterminaţii genetic,  Sarkozi, Bush şi de ce nu şi iubitorul de licurici, e binevenită prezenţa unui bărbat de stat ca Putin. Iată un material despre omul Putin:

                                                       

 http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/International/15169/Viata-nevazuta-a-lui-Vladimir-Putin.html   

Politicianul tonomat

         Preşedintele cap de ţară (cuvântul ţară îl înlocuiţi dumneavoastră cu ce trebuie), dar şi de familie, a ieşit la atac împotriva “tonomatelor cu euro”, după cum i-a descalificat  pe ziarişti, pater familias. Capul familiei şi al ţării, pe care o tratează tot ca pe o familia de-a sa mai mare, s-a arătat profund ofensat de reacţia presei faţă de bâlbele fiicei sale. Pozând în figura omului rănit în amorul său propriu de tată şi de bărbat, el a promis ziariştilor că le va da replică zilnic la atacurile asupra familiei sale. Cu alte cuvinte, Traian Băsescu din preşedinte de stat devine un fel de şef de scară, care îşi apără nevasta şi copii de furia vecinilor nemulţumiţi de felul în care e administrat spaţiul lor comun. Discursul lui Băsescu s-a înscris în nota demagogiei şi a ţopeniei de  piaţa Obor. Victimizându-se în faţa poporului, marinarul naufragiat la Cotroceni şi-a sporit din nou cu câteva procente capitalul de simpatie electorală, care părea să scadă în urma prestaţiilor lamentabile ale fiicei sale. Aceasta este marea abilitate a politicianistului Băsescu şi anume aceea de a face din rahat bici. Faptul că-şi foloseşte familia în bătălia sa politică, exploatând cu-n cinism feroce latura labil emoţională a poporului, ne face să ne gândim că acest om n-are nici mamă şi nici tată, chiar dacă rolul de tată pe care-l joacă cu atâta dramatism ţine şi el de arsenalul băsescian de manipulare prin cabotinaj. “Copilul timid”, care poate o fi timid, dar copil nu mai poate fi la cei 27 de ani ai săi la care alte fete pot avea ele însele copii şi familie, ar fi trebuit ţinut acasă să înveţe carte, dacă ar fi avut un tată responsabil. Nu de alta, dar după nivelul său de prestaţie intelectuală, biata fată dă impresia că numără până la cinci cu ajutorul familiei. Dar cine să o îndrume spre carte? Traian Băsescu? Să fim serioşi. Să ne aducem aminte de dispreţul faţă de şcoală arătat de preşedinte în faţa elevilor, cărora cu ocazia unei deschideri de an şcolar le depăna amintirile sale de elev indolent şi indisciplinat.

         

          Revenind la atacul îndreptat asupra mai tuturor trusturilor media, Traian Băsescu creează din nou înşelătoarea aparenţă a luptei sale haiduceşti cu mafioţii travestiţi în moguli de presă. Ziarişti tonomate de euro există, dar de aici şi până l-a a face generalizări menite să întoxice opinia publică, e cale lungă. Mai ales că la fel de bine cum se poate vorbi de ziariştii tonomate de euro, se poate vorbi şi probabil că într-o proporţie mult mai însemnată, de politicienii tonomate de euro. Această categorie a politicienilor, care au în spate grupuri de interese economice pe care le răsplătesc prin influenţa deciziilor lor, este cât se poate de bine reprezentată în fruntea ţării, de cel care s-ar putea auto-intitula la fel de bine, preşedintele tonomat. Având în vedere că este an electoral şi că la anul ne pregătim pentru încă un circ electoral de proporţii, ne putem aştepta în continuare ca Traian Băsescu să arunce aceleaşi zaruri măsluite ale barbutului politic pe care-l joacă de la începutul mandatului său.

Despre prieteni

       Iată gândurile lui Cioran pe marginea prieteniei, ce sunt de o sinceritate explozivă. Concluzia nerostită al lui Cioran e că prietenia reprezintă o experienţă falimentară, iar eu aş zice că e chiar mai falimentară decât cea a iubirii, deoarece în ea se investeşte mult mai multă inteligenţă şi credinţă, decât într-o pasiune sentimentală.  

       “Ceea ce ne doresc în taină e prăbuşirea, umilirea şi ruina. Considerându-ne izbânda o uzurpare, îşi dedică întreaga perspicacitate examinării gândurilor şi gesturilor noastre spre a le dezvălui găunoşenia, şi nu devin mai îngăduitori decât atunci când ne începem declinul. Cu-atâta zel ne urmăresc prăbuşirea, că ne iubesc atunci cu-adevărat, se-nduioşează, îşi lasă baltă necazurile spre a le-mpărtăşi pe ale noastre şi a se înfrupta din ele. Pe vremea când steaua noastră urca, ne scrutau fără milă, erau obiectivi: acum, îşi pot permite generozitatea să ne vadă altfel decât suntem şi să ne ierte fostele succese, convinşi că acelea au fost şi cele din urmă. Atât de mare le este slăbiciunea pentru noi, că-şi risipesc mai tot timpul studiindu-ne beteşugurile şi jubilând în faţa neputinţei noastre.  Marea greşeală a lui Cezar a fost că nu i-a suspectat pe-ai săi, pe cei care, cunoscându-l de aproape, nu puteau să-i accepte pretenţia că s-ar trage din zei: aşa că au refuzat să-l divinizeze: mulţimea a acceptat, dar mulţimea acceptă orice. Dacă s-ar fi descotorosit de prieteni, în locul unei morţi fără glorie ar fi cunoscut o apoteoză prelungită, o destrămare superbă, pe măsura unui zeu adevărat. În ciuda perspicacităţii sale, nu era lipsit de naivităţi, nu ştia că acei ce ne sunt mai apropiaţi sunt şi cei mai îndârjiţi duşmani ai statuii noastre.” 

Păpuşarul şi păpuşa sa stricată

          Recenta prestaţie politică a mezinei familiei prezidenţiale se situează dincolo de orice ridicol posibil coborând politica românească la nivelul unui teatru de păpuşi stricate. Într-adevăr, ca o păpuşă stricată a vorbit Elena Băsescu, atât atunci când ne-a explicat cum stă treaba cu eşecurile şi cu “succesurile”, cât şi în discursul ţinut studenţilor PD-L, în care a încercat să le vorbească acestora, dar nu prea i-a ieşit, despre Pactul Naţional pentru Educaţie. Fiica cea mai mică a marinarului beat de putere şi de whisky mai avea puţin şi leşina în faţa tinerilor pedelişti, sub presiunea imposturii la care pare a fi supusă de un tată absurd. Toată prestaţia discursului său a relevat neputinţa şi incompatibilitatea sa cu rolul penibil pe care trebuia să-l joace.

          De fapt, Elena Băsescu calcă pe urmele activiştilor zeloşi ai partidului, care n-au nici în clin, nici în mânecă cu ceea ce înseamnă politica adevărată. Lacheul Boc şi servitoarea de pişcoturi prezidenţiale, Elena Udrea, arată care este nivelul de exprimare a unui partid, care reprezintă mai degrabă sufrageria de la Cotroceni al lui Traian Băsescu. Şi dacă tot e la el acasă, partidul, de ce nu ar muta-o din baie, din faţa oglinjoarei cu rujuri, pe odrasla răzgâiată cu figura ei de Cleopatră precoce, ca să o aducă în sufragerie alături de slugile sale credincioase, Boc, Udrea şi Videanu. Acesta este candidatul din 2004, care critica clientelismul, nepotismul şi corupţia psd-istă, marele cruciat al Dreptăţii şi al Adevărului, cel care a prostit o mulţime de români să repete cu ştampila în mână, ca în faţa unui guru, magicile iniţiale, D.A. A făcut parte din cinci guverne în care a fost Ministrul Transporturilor şi nu a făcut absolut nimic cu excepţia afacerii “Flota”. A fost primar al Capitalei, unde iarăşi nu a făcut absolut nimic, decât să se certe cu consilierii şi cu primarii psd-işti. A ajuns Preşedinte al României, iar în cei patru ani de mandat de până acum a creat într-una scandaluri politice în lupta sa pentru o influenţă cât mai mare asupra executivului şi pentru a-şi proteja şi recompensa mafioţii din  partid. Cu o mârlănie şi un tupeu grosier, rar întâlnite, a reuşit să-şi trădeze toţi binefăcători, de care s-a descotorosit imediat ce i-a stat în putinţă să parvină politic.

         Cu toate acestea, marinarul jucător afirma la un moment dat că el reprezintă sinteza subconştientului colectiv al poporului român. Pe undeva avea dreptate, doar că el exprimă din subconştientul colectiv al poporului, tot ce este mai năclăit şi mai solzos, un fel de sudoraţie rece şi umedă de vierme îngropat în haznaua ascunsă a minţii noastre. Iar dacă în subconştientul nostru colectiv predomină tiparul acesta uman, atunci românii n-au decât să se simtă reprezentaţi în continuare de Traian Băsescu, care faţă de această ţară se comportă ca şi prietenul făţarnic pe care-l primeşti cu braţele deschise la tine-n casă şi care în final se dă la nevasta-ta. În contextul acesta al pasivităţii votanţilor români, care nu dau nici o sancţiune politicienilor, ci doar îi schimbă pe unii cu alţii, Băsescu se va putea strecura ca şarpele în răzor, din faţa judecăţii de apoi a poporului, care va rămâne ca de obicei cu ochii prostiţi în soare. În concluzie, Traian Băsescu şi fiica sa reprezintă două tipuri de “succesuri” datorate alegătorilor români, care vor rămâne mereu să culeagă eşecurile lor.

Tinerii horthyşti şi românii păşunişti

          Încă un episod din suita de evenimente antiromâneşti, ce au loc în Ardeal. Dar cui îi pasă? Intelectualii constipaţi ai ţării au alte dileme, mai vechi sau mai noi. De fapt spiritul naţionalist nu cred că mai există decât sporadic în Transilvania, odinioară fermentul revoluţiilor patriotice, precum şi în Oltenia lui Adrian Păunescu şi al lui Tudor Gheorghe. În rest moldovenii au degenerat, iar pe mitici îi preocupă afacerile imobiliare,  probabil ca terenul românesc e mai sigur pe acolo, nefiind pericol de “alunecări de teren” ca în Transilvania.

                                                                                                 

http://www.gardianul.ro/2008/03/10/eveniment-c2/o_fundatie_maghiara_activa_in_ardeal_vrea_reabilitarea_unui_criminal_de_razboi-s110490.html

Premierul Vojislav Kostunica şi-a anunţat demisia

        Un gest de mare dârzenie din partea primului ministru sârb, Vojislav Kostunica, care ar putea fi un exemplu de bărbăţie politică pentru mâcâiala lui Tăriceanu şi Băsescu, în ceea ce priveşte pericolul iredentismului maghiar. Demisia este pricinuită de lipsa unei poziţii unitare în privinţa Kosovo.

                                                                                                

http://www.hotnews.ro/stiri-international-2534301-criza-politica-serbia-premierul-vojislav-kostunica-anuntat-demisia.htm

Unde sunt românii?

      Că tot le place unora să pună etichete, vă recomand spre lectură un interviu terifiant cu episcopul Laszlo Tokes, luat de Cristian Unteanu, pentru ziarul Ziua. Când ridică glasul patrioţii români, toţi se năpustesc să pună stigmatul extremismului naţionalist, iar când pastorul revoluţionar cere dreptul la autonomie, în schimbul Transilvaniei pierdute de către Ungaria, se aşterne un silenţiu lugubru, vorba lui nenea Iancu.

                                                                          

     Laszlo Tokes: “Romania ar trebui sa recunoasca faptul ca pierderea Transilvaniei, anexarea Transilvaniei, reprezinta o pierdere pentru natiunea maghiara. Dupa parerea mea, acesta este un fapt de necontestat: noi am pierdut Transilvania! Ca recompensa pentru aceasta pierdere, ar trebui sa ne fie acordate drepturi in schimbul acestei pierderi.”

http://www.ziua.net/display.php?data=2008-03-08&id=234294  

Poluţia uninominalului !

Dincolo de analiza strict tehnică a votului uninominal mai importante apar în lumina viitorului consecinţele adoptării unui asemenea sistem de vot. Acest vot uninominal va da curs unei tendinţe apărute în ultimii ani, care s-a exprimat cel mai bine prin ascensiunea lui Gigi Becali. De fapt, dacă stăm bine să ne gândim, tipul acesta manelist de prestaţie publică a fost inaugurat de Traian Băsescu, care este totuşi un pic mai spălăţel decât ciobanul cu vise de împărat, dar care a fost primul care a dat tonul la joc şi la bătut podeaua în politica românească. Pe fondul falimentului politicienilor tehnocraţi încep să-şi facă tot mai mult loc pe scena publică personaje cu un comportament populisto-manelist, cu alte cuvinte, şmecherii din popor, că vorba aia, destul au condus şmecherii cu ştaif, acum a venit şi rândul ăstora mai de extracţie umilă, să se ajungă. Acest teren al manelismului politic, care va fi deschis de votul uninominal, îi va face pe Băsescu şi Becali să pară în lumina comparaţiei cu cei care vor veni, nişte simpatici. Este suficient să pomenim o mostră de antologie a umorului politic lăutăresc, venită din partea cântăreţului Ionuţ Dolănescu, proaspăt înscris în Partidul Verde şi posibil viitor beneficiar al votului uninominal, care vrând să sublinieze problemele de poluare cu care se confruntă România, s-a exprimat astfel: “România are grave probleme de poluţie, mai ales Bucureştiul. Cred că Bucureştiul are mari probleme de poluţie. Eu, individual, chiar îmi doresc să mă mut din Bucureşti! Din cauza traficului şi a poluţiei”.

Pentru început eu zic că sună destul de bine, mai încolo însă nu ştiu dacă va mai suna atât de comic. Faptul că o grămadă de oameni cu bani şi cu notorietate, din lumea divertismentului cretin, vor fi vânaţi de unele partide pentru a obţine scoruri mari prin care să poată fi trasă şi lista în sus, ne poate aduce în situaţia de a avea în Sfatul Ţării: fotbalişti, manelişti şi alte asemenea categorii umane producătoare de poluare socială, de data aceasta şi nu de poluţie. De fapt, într-un asemenea context, greu de imaginat totuşi, am avea parte într-una de poluţii diurne de genul lui Ionuţ Dolănescu. Tot acest scenariu de teatru absurd este bine conştientizat de partide, astfel încât este foarte posibil ca prin contestaţia făcută de PRM şi PC la Curtea Constituţională, acest vot uninominal să cadă. Sunt multe voci din culise care afirmă că acest fapt este dorit chiar de către cei care au votat legea uninominalului. În spatele acestui vot fiind mai degrabă ambiţia Parlamentului de a-i da cu tifla lui Traian Băsescu, care s-a folosit până acum de demagogia uninominalului pentru a înfiera partidele potrivnice lui prin faptul că nu doresc reformarea clasei politice şi vor menţinerea votului pe listă pentru a conserva listacii corupţi din partidele lor. Traian Băsescu s-a jucat de-a uninominalul cu scopul de a desfide clasa politică, ca mai apoi să o poată arăta cu degetul acuzator în cazul nevotării legii uninominalului, dar iată că partidele au dat o replică surprinzătoare. Rămâne de văzut până la capăt, care au fost iţele acestui joc la cacealma, a preşedintelui jucător de poker politic. România şi fără acest vot uninominal produce şi scoate în faţă toţi viermii graşi, născuţi în cutele acestei societăţi de tranziţie, darmite dacă aceste nevertebrate vor mai fi şi ştampilate electoral. Dacă televiziunile au devenit closete publice, Parlamentul României, aşa cum te întâmpină el azi, ba cu câte o figură de şuetar de bodegă sau cu câte una de somn cu mustăţi lungi, nu este nici pe departe cocina, care ar putea deveni în urma votului uninominal.