Supuşii lui Zeus

        Partidul democrat, mai nou şi liberal şi în funcţie de condiţiile meteo-politice orice altă doctrină care va da bine pe moment, s-a remarcat dintotdeauna printr-o disciplină exemplară. PCR ar fi fost invidios la vremea respectivă să ştie de existenţa unui asemenea partid. Ierarhia partidului este una foarte clară, astfel încât analiştii nu prea au mari bătăi de cap, când vine vorba despre PDL. Stăpânul absolut, Traian Băsescu supranumit şi Zeus, după care urmează ceata lui piţigoi, moare unul învie doi, Boc, Blaga şi Videanu. Dacă Blaga şi Videanu sunt slugoii tipici în goana după funcţii, Emil Boc prin prestaţia sa depăşeşte graniţa oricărei slugărnicii. Vocaţia sa de lacheu pare a fi una nativă la aceasta contribuind şi dimensiunile sale, care se află la limita speciei umane, mai jos de el în lanţul trofic, găsim bursucul şi ariciul. Cu toate acestea micul Boc se aude că ar fi un profesor nemilos cu studenţii Facultăţii de Drept din Cluj, unde la sesiunea recent încheiată se spune că ar fi picat două treimi dintre studenţi. Undeva trebuie să se transforme şi micul Boc în marele Zeus şi unde altundeva mai bine îşi poate defula frustrările de arendaş cocoşat, decât în faţa inofensivilor studenţi boboci.           

        Fauna Partidului Democrat Liberal este una mult prea bogată pentru a ne cantona doar în jurul lui “Emil Boc treci la loc ! ”, cum mai este alintat prin presă vajnicul lacheu. Pe partea feminină întâlnim exemplare la fel de interesante, dacă nu chiar mai bogate în penajul lor politic. Celebra de acum doamnă Udrea nu mai surprinde pe nimeni. A pornit de jos şi a ajuns repede sus, acesta fiind traiectul pe care-l urmăreşte orice politician român. Dacă la început a impresionat asistenţa masculină prin apariţii mai mult sau mai puţin decente în tot felul de tabloide, iat-o acum la taior şi gata de şefie politică în slujba marelui Zeus, care a avut mereu o slăbiciune pentru Afrodita lui Cocoş. Transformarea aceasta de imagine a Elenei Udrea vine şi pe partea ascensiunii sale universitare. Astfel proaspăta doctorandă lucrează din greu la mapa ei profesională, aşa încât dacă va fi să ajungă PDL-ul la guvernare, academician doctor Elena Udrea să aibă toate atuurile pentru a putea fi numită într-o funcţie ministerială. Ultima, dar nu şi cea pe de urmă apariţie feminină în partidul prezidenţial, este nimeni alta decât fiica lui Zeus, tot o Elenă, Elena Băsescu. Votată cu o unanimitate zdrobitoare de tinerii pedei, în funcţia de Secretar General al tineretului PD, fata lu tata a dinamitat orice evoluţie firească a unei cariere politice. Fotomodel a ajuns tot pe barba lui tata Zeus şi iată că acum se pregăteşte şi de acţiune politică. Trecem peste faptul ca duduia Băsescu de abia articulează cuvintele şi pare mai degrabă coafeza partidului decât şefa tinerilor pedişti şi ne gândim cât se poate de serios la exemplul pe care îl dă preşedintele ţării, tinerilor, şcolii şi restului societăţii, unde încă este promovată ideea de meritocraţie. Privind la spectacolul grotesc al faunei pd-iste şi prin extrapolare la întreaga clasă politică, ajungi sa te gândeşti că faţă de această ţară nu ai decât singurul atu pe care îl are un bărbat în relaţia cu o femeie, şi anume acela de a o părăsi…

In PSD revin dinozaurii

            Alegerea lui Adrian Năstase în funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional reprezintă startul luptei pentru putere în PSD. Contrar schimbului de amabilităţi între Mircea Geoană şi Adrian Năstase invocat prin recursul la spiritul de echipă, această revenire al lui Adrian Năstase, chiar dacă într-o funcţie mai mult simbolică, semnifică în mod clar intenţia sa de a redeveni liderul PSD. Nimic din toate acestea nu s-ar fi putut întâmpla însă fără autoritatea supremă în partid, Ion Iliescu. Temerile lui Traian Băsescu faţă de puterea politică încă activă al lui Ion Iliescu par în lumina recentelor alegeri pe deplin justificate mai ales dacă ne gândim şi la dependenţa premierului Tăriceanu faţă de guru politicii româneşti. Dincolo de puterea lui Ion Iliescu de a provoca în continuare evenimente pe scena politică românească, rezultatul alegerii lui Adrian Năstase reprezintă de fapt semnul neputinţei lui Mircea Geoană de a se cristaliza ca un lider popular şi charismatic. Timp de trei ani de când se află la conducerea celui mai puternic partid de opoziţie, preşedintele PSD nu a reuşit nici să devină o autoritate în partidul său, nici să facă o opoziţie reală puterii. Există în acest sens şi suspiciunea unor aranjamente de culise cu Traian Băsescu, care în anumite conjuncturi au funcţionat. Toate s-au dovedit a fi perdante ca imagine pentru cel care a demonstrat din plin că nu are stofă de lider politic.

           

             Dacă nu peste mult timp despre Mircea Geoană se va vorbi la timpul trecut, iată că reînvie Adrian Năstase care s-a dovedit de-a dreptul meticulos în încercarea sa de a urca din nou treptele puterii. A început de jos, făcându-şi un blog, unde din când în când mai lansa câte o pastilă la adresa celor care l-au trădat şi pe care i-a făcut oameni în partid. A urmat prezenţa din ce în ce mai masivă la principalele talk-show-uri din media românească, astfel încât ecoul dosarelor DNA a început să se piardă undeva mult în urmă. În contextul acesta, fostul prim ministru anunţă de pe acum că este dispus să-l înfrunte pe Traian Băsescu. În situaţia aceasta cel afectat deocamdată nu este Traian Băsescu, ci Mircea Geoană, care nici măcar nu este luat în calcul pentru o asemenea confruntare. De altfel este şi greu pentru actualul preşedinte al PSD să emită pretenţii de rivalitate cu Traian Băsescu, după ce acesta l-a ridiculizat în disputa pentru alegerile locale din 2004. Ne aducem aminte de prestaţia lamentabilă din campania de la localele din 2004, în care Geoană frizând ridicolul, aştepta ca un şcolar emotiv să se termine ora pentru a nu mai încasa încă un patru de la Băsescu.

           

              Alegerile pentru Consiliul Naţional al PSD au demonstrat încă o dată, dacă mai era cazul, că jocul politic de la noi nu duce la lansarea unor figuri proaspete pe scena politică. Faptul că un octogenar, aşa bun politician cum este el, trage încă sforile în politica de pe Dâmboviţa, iar un fost prim ministru bolnav de putere se luptă cu o tenacitate de termită politică ca să revină în prim plan, dovedeşte că această cramponare de putere cu iz ceauşist este puternic infuzată în hemoglobina unora. Uşoara ascensiune al lui Adrian Năstase ar putea prevesti o posibilă reeditare anul viitor a finalei din 2004 cu Traian Băsescu. Dacă acest lucru se va petrece, iar de data aceasta votul negativ va fi dat pentru Năstase, înseamnă că românii nu vor schimba niciodată nimic prin exerciţiul votării, eventual doar pe celălalt cu duşmanul său. Şi uite aşa acest vot negativ, care este de fapt votul prostului, deoarece o opţiune bazată pe inteligenţă presupune argumente care susţin în sine alegerea făcută, nu face altceva decât să asigure perindarea ciclică la putere a celor pe care azi îi scuipăm şi mâine îi pupăm.  

Mioriţa croşetează…

         

          Declararea independenţei Kosovo i-a făcut pe liderii extremişti maghiari, prin aceştia înţeleg atât UDMR, cât şi Consiliul Naţional Secuiesc, să repete şi mai acut ceea ce au anunţat deja de câţiva ani de zile şi anume autonomia. Nuanţările în cazul tipului de autonomie dorit, culturală sau de care o mai fi, nu reprezintă altceva decât  praf în ochi. Orice început de autonomie înseamnă un bulgăre de zăpadă aruncat la vale, care va produce avalanşa raptului teritorial. În loc ca lucrurile să fie privite în faţă, românii, care mai de care mai mari specialişti în drept internaţional, fac ce ştiu ei cel mai bine, dezbateri interminabile şi polemici. Un neam tare polemic trebuie să fie neamul acesta românesc, dar asta doar în sucul lui propriu. În plan extern ne pierdem orice dram de combativitate. Nu este şi cazul UDMR-ului, care prin liderul său Marko Bela le-a făcut cunoscută ambasadorilor Uniunii Europene, poziţia fermă de susţinere a independenţei provinciei Kosovo.  Legat de viitorul UDMR la guvernarea ţării, nu au existat deocamdată decât proteste individuale ale unor lideri politici printre care şi cei ai PNL, Ludovic Orban şi Norica Nicolai.

           Cu toate acestea, în continuare sunt mulţi aceia care spun că UDMR-ul nu ar trebui scos de la guvernare pentru a nu-i provoca şi mai tare pe liderii maghiari. Prin această atitudine laşă, noi singuri recunoaştem că la o adică, dacă i-am supăra mai tare pe liderii maghiari, nu am avea nici o şansă în faţa autonomiei lor. Pe lângă această debilitate politică mai apare şi calculul pragmatic al guvernului Tăriceanu, care se bizuie pe aliaţii săi unguri, la guvernare. Cum românii nu pot fi aliaţi între ei, pentru că se bagă dracul la mijloc mereu, suportăm consecinţele laşităţii şi  ale compromisurilor date de dezbinarea noastră continuă. Nu ne rămâne decât să  facem talk show-uri în care unii îşi continuă cursurile de drept internaţional în faţa poporului student şi să criticăm reacţiile naţionaliste româneşti ale unora, îndemnând la calm şi temporizare. Sunt de acord să nu ne inflamăm, dar pentru asta este nevoie ca realitatea însăşi să nu fie inflamată.  Acesta este talentul nostru dintotdeauna de a ne camufla laşitatea şi complexele de inferioritate faţă de străini, prin apologia unei şiretenii diplomatice închipuite, prin care nu ştiu cum i-am putea noi păcăli pe toţi. Atitudinea umilă faţă de extremismul maghiar, al guvernului Tăriceanu, s-a putut vedea încă din 2006, prin cedarea în faţa guvernului ungar, în problema fundaţiei Gojdu. A fost încălcat testamentul lui Gojdu, care specifica clar că bursele se dau doar românilor de credinţă ortodoxă, iar retrocedarea clădirilor din centrul Budapestei, aparţinând fundaţiei cu pricina, reprezintă un demers total abandonat de statul român. Acest stat român nu răspunde de ani de zile în nici un fel provocărilor ordinare făcute de episcopul Lazslo Tokes, la adresa integrităţii teritoriale a României.

            În schimb, opinia publică, dimpreună cu Societatea Civilă, este permanent scandalizată de manifestările mai vocale, ale puţinilor naţionalişti români din clasa politică. Dar aceeaşi societate civilă nu se scandalizează când vine vorba de autonomia Ţinutului Secuiesc precum şi de mafia pădurilor din Harghita şi Covasna, care stau sub controlul mogulilor udmr-işti. Pe cine reprezintă oare, cei care se autopretind elita României, din moment ce atitudinea lor este una profund antiromânească? Mulţi vor da din mână a pagubă, criticând cu un dispreţ zeflemitor inflamările naţionaliste. Aceştia sunt noii cetăţeni spălaţi pe creier de către o Europă Occidentală, care-şi dezvăluie acum falsele intenţii de unificare europeană. În această conjunctură dramatică, românii au toate şansele să asiste din nou la  schilodirea lor istorică, atâta timp cât  mioriţa croşetează în continuare lâna pe care o vor beli lupii secui.

Crinul şi spinul

                       

          De câţiva ani buni încoace, se tot vorbeşte despre lipsa unui contracandidat în competiţia cu Traian Băsescu, la alegerile prezidenţiale din 2009. Unii constată cu disperare acest lucru, ca pe o temere, pe când alţii, susţinători ai preşedintelui, au o bucurie secretă, atunci când se confirmă invincibilitatea politică al lui Traian Băsescu. Scrutând eşichierul politic, dai mai peste tot de partide, unde încă nu s-a  decis liderul, gen PSD sau cu lideri politici istorici deja, uneori poate mult prea istorici pentru a mai face faţă prezentului. Cu alte cuvinte nu se vede nimic conturat în acest sens, deci Traian Băsescu nu are încă motive de prea mare îngrijorare.

         

         Cu toate acestea, de curând un alt personaj politic, din ce în ce mai consistent în ultima vreme, şi-a manifestat neoficial intenţia de a candida la alegerile de anul viitor. Crin Antonescu, căci despre el este vorba, pare la prima vedere un om cumsecade, consensual, dar capabil şi de polemică şi combativitate politică, toate exprimate însă într-o notă decentă şi elegantă, cel puţin deocamdată. Trecutul politic al lui Crin Antonescu pare a fi unul curat la prima vedere, este foarte adevărat că nici nu a deţinut funcţii de mare miză politică în exerciţiul puterii. Funcţia de Ministru al Tineretului şi Sportului exercitată în regimul Constantinescu, nu l-a făcut prea vizibil din punct de vedere politic. Era pe undeva şi firesc având în vedere că  politicianul liberal era la începutul carierei, dar probabil că şi un anumit bun simţ politic a contat în evoluţia sa naturală pe scena politică de la noi. Astăzi, vicepreşedinte al Partidului Naţional Liberal, şi-a câştigat o anumită prestanţă şi charismă politică, evidenţiată mai ales cu prilejul atacurilor lansate împotriva lui Traian Băsescu. De fapt în ultimii ani, Crin Antonescu a fost unul dintre cei mai înverşunaţi contestatari ai actualului preşedinte. Chiar dacă PNL-ul prin conducerea sa, nu a adoptat o poziţie oficială până acum, vis-a-vis de intenţia de a candida a vicepreşedintelui liberal, faptul de a nu-l fi folosit pentru vreun post ministerial nici măcar în cel de-al doilea cabinet Tăriceanu, dovedeşte că există o strategie de a-l ţine la cutie pe acesta, cu scopul de a nu acumula o uzură politică, în contextul unei viitoare confruntări cu Traian Băsescu.

      

         Comparativ cu autopropunerile de până acum, Cosmin Guşă, PIN şi Mircea Geoană, iar recent şi Adrian Năstase, ultima, cea al lui Crin Antonescu, pare cea mai de luat în seamă, având în vedere că avem de a face cu un om, nediscreditat politic. Dacă în cazul lui Cosmin Guşă putem vorbi de genul de candidat de talk-show, în cazul lui Mircea Geoană avem de a face cu un tip lipsit complet de popularitate şi charismă, iar dincolo de toate aceste neajunsuri prin comportamentul şovăielnic şi de multe ori complice faţă de Traian Băsescu, liderul PSD nu a dovedit până acum că ar fi un mare rival al preşedintelui. Legat de Adrian Năstase, el se pare că se bucură în ultima vreme de o anumită reabilitare şi refacere a imaginii publice, dar atâta timp cât Traian Băsescu rămâne puternic, fostul prim-ministru va rămâne în  continuare vulnerabil. În concluzie, prin coliziune directă este mai greu ca Adrian Năstase să-l învingă pe Traian Băsescu, doar ajutat eventual de o conjunctură nefavorabilă pentru preşedinte ar putea avea anumite speranţe într-o posibilă bătălie cu acesta. Faţă de toţi cei de mai sus, Crin Antonescu are atuul unei anumite imagini curate, de tip neşantajabil politic, capabil să spună lucrurilor pe nume. Ce-l face însă să aibă o notă comună cu toţi ceilalţi posibili contracandidaţi ai lui Traian Băsescu, este lipsa acelui populism şmecher şi ieftin mergând până la mitocănie, cu care de altfel preşedintele jucător nu iartă pe nimeni într-o competiţie electorală. Iar cum sondajele nu-l arată prea scăzut din punct de vedere electoral pe preşedinte, este posibil să fie nevoie să aşteptăm ca Traian Băsescu să devină propriul său adversar pentru a se verifica încă o dată zicala: fiecare pasăre pe limba ei piere.      

Oamenii mor, ideologiile rămân

                 

         Trăim într-o lume consumatoristă, individualistă, atomizată total. O lume tot mai desacralizată de un sens transcendent ei. În contextul acesta, pare tot mai greu ca o idee sau, de ce nu, o ideologie să ajungă să unească nişte minţi, mai mult sau mai puţin luminate. Mulţi istorici au decretat deja sentenţios moartea ideologiilor. Secolul XX, considerat secolul ideologiilor, a apus, spun specialiştii, iar odată cu el şi bătălia ideologică. La o analiză mai profundă ne-am putea da seama că lucrurile nu stau chiar atât de clar, putându-se demonstra astfel că aspiraţia secretă pentru o filozofie sau o ideologie reprezintă o constantă a  omenirii, ba chiar şi a omenirii de azi, atât de lipsită de dimensiunea ei spirituală. Conflictul ideologic pare a fi intrat momentan într-o latenţă, urmarea firească a falimentului celor două mari ideologii extremiste ale secolului XX, fascismul şi comunismul. Cu toate acestea, reglarea de conturi post-istorică, prin procese de conştiinţă făcute unor mari personalităţi politice sau culturale, care au îmbrăţişat la un moment dat o ideologie, încă uneşte şi dezbină oamenii. Dacă omul zilei de azi n-ar mai avea nici o străbatere de conştiinţă pusă în slujba unei idei, atunci s-ar manifesta pasiv şi nu ar mai avea atâta clocot în judecata sa asupra istoriei. Procesele istoriei secolului XX nu sunt nici pe departe încheiate, ele nasc încă polemici violente, ba chiar pot fi o armă eficientă în încercarea de a-ţi doborî adversarul. Personalităţi culturale, şi nu numai, de la noi şi de pretutindeni, în special cele cu trecutul dedicat partizanatului de dreapta, au parte de un rechizitoriu retrospectiv, menit a le desfigura imaginea, iar indirect şi opera. Pentru exemplificare este suficient să pomenim cazul dramatic al lui Mircea Eliade, care, pentru că a avut demnitatea de a nu-şi pune cenuşă-n cap în legătură cu trecutul său legionar, este împuşcat post-mortem în mai multe limbi şi-n mai multe ţări, dintre care evident nu putea lipsi nici ţărişoara sa dragă.  Ideea naţională, care părea pierdută pe undeva prin garderoba istoriei, pare a aprinde din nou focul mocnit al luptei ideologice.

           Prilejul reafirmării ideologiei naţionaliste pare a fi oferit şi de realităţile ultime ale vieţii europene – şi mă refer aici la Serbia sfârtecată - care demonstrează că o Europă unită, uniformă şi cu graniţe fictive este o pură utopie. Această utopie este contrazisă de realitatea unui instinct naţional şi teritorial, ce are la bază şi un simţ al proprietăţii, care este adânc sădit în gena umană. Până la urmă şi teritoriul unei ţări poate să însemne la o scară mai mare, exact ceea ce înseamnă casa pentru o familie. Acele lucruri sunt ale acelor oameni: casa, pământurile şi, nu în ultimul rând, tot ceea ce formează ele laolaltă, şi anume teritoriul numit ţară. Aşa că atâta timp cât va exista omul va exista şi proprietatea numită ţară, doar că ea din păcate mai poate fi privatizată din când în când în folosul celor puţini. În concluzie, dacă oglinda vieţii nu reflectă la ora asta decât individualismul consumist al societăţii actuale, undeva, ascuns şi mocnit, stau ascunse vechile dihonii dintre oameni, care oricând pot îmbrăca forma unor conflicte ideologice la suprafaţă.

Homo homini lupus

          Este bine ştiut faptul că regimurile totalitare împart lumea în două tabere: cei oprimaţi şi opresorii acestora. Libertăţile individuale fiind suprimate într-un regim tiranic, se naşte automat solidaritatea şi frăţia colectivă. Suferinţa colectivă este singura care naşte solidaritate umană, suferinţa unui singur om se pierde strivită, în ritmul pietonal al cotidianului. Într-un regim dictatorial se întâlnesc de fapt extremele umane: pe de o parte iese la suprafaţă prin forţa celor care oprimă, tot ceea ce este mai monstruos într-un om, iar pe de altă parte, cei umiliţi şi obidiţi sunt în stare de sacrificii, care ating sfinţenia uneori. Această împărţire maniheistă a oamenilor pe care numai un regim despotic o poate provoca, se pierde până la atomizare, atunci când societatea devine una democratică, iar individului îi sunt respectate cele mai elementare drepturi. Acel război în care taberele sunt bine delimitate, dispare în democraţie pentru a reapărea sub o altă înfăţişare. Şi anume aceea a conflictului omului cu omul. Fiecare devine concurentul celuilalt, fiecare este duşmanul celuilalt. Duşman, care de regulă apare sub chipul luminos al prieteniei. Aşa că se ajunge, ca până la un moment dat sa fii frate sau prieten cu cineva, iar de la acel moment dat, ai toate şansele să descoperi că ai lângă tine pe cel mai mare duşman al tău.

        

          Această boală, acest microb al omului care este lup pentru om nu vine din est, ci vine din vest. Este foarte adevărat că acolo în 150 de ani de la industrializarea Europei, acumulându-se capital, a început să se pună accentul şi pe aspectul social, aşa că s-au mai îmblânzit lucrurile. La noi în schimb, capitalismul este unul radical, expansionist, în care fiecare caută prin orice mijloace să-l doboare pe celălalt pentru a-şi face loc. Morala pe care o inspiră trecerea de la tiranie, la democraţie, ar fi aceea că lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. Dacă în democraţie fiecare se luptă cu celălalt şi omul este lup pentru om, într-o dictatură, o tabără de oameni se luptă cu cealaltă, iar oamenii sunt lupi pentru oameni.  Aşa că oamenii continuă să schimbe regimurile, dar năravurile ba.

Istoria judecată cu dublul standard

            Am observat că pe blogul lui Mihnea Georgescu există  o tenacitate aproape sisifică în a desfiinţa Mişcarea Legionară  şi prin ricoşeu şi pe simpatizanţii acesteia şi anume generaţia Noica, Cioran, Eliade.  Înainte sa fac unele afirmaţii vreau să precizez că eu nu sunt un militant politic al nici unei ideologii, pot cel mult să am simpatii culturale faţă de anumite idei. Una dintre aceste idei este cea naţionalistă.  Această campanie de denigrare  a generaţiei Noica, Cioran, Eliade se înscrie în moda  ultimilor ani, când atât în ţară, cât şi în străinătate au apărut carţi cu scopul de a demitiza generaţia interbelică. În ţară se ocupă de câţiva ani de lucrul acesta, Marta Petreu,  iar in Occident a apărut recent cartea Alexandrei - Laignel Lavastine, “Uitarea Fascismului- Cioran, Eliade, Ionesco”.

            Este foarte adevărat că Mişcarea Legionară a fost o mişcare de extrema dreaptă. Cu toate acestea ea nu poate fi confundată cu fascismul sau nazismul, pentru că Hitler se revendica de la mituri păgâne, Mussolini era ateu, iar Mişcarea Legionară avea un substrat religios-creştin. Miscarea Legionară a avut două perioade distincte: cea până la moartea lui Corneliu Zelea Codreanu în 1938 şi cea al lui Horia Sima, când într-adevăr Garda de fier a început să semene tot mai mult cu o mişcare fascistă. Sigur că şi în perioada lui Zelea Codreanu s-au făcut crime, dar a făcut şi Carol al-II-lea. Legionarii au instigat la violenţă, dar a existat şi o violenţă de stat în acea perioadă, instrumentată de rege, aşa că lucrurile trebuiesc niţel nuanţate.Pe lângă aceasta, orice fenomen istoric trebuie judecat în funcţie de particularităţile epocii sale, adică privit în contextul dat în care si-a putut face apariţia. Începutul de secol XX a fost unul violent, iar apariţia mişcărilor de extrema dreaptă, precum şi de extrema stângă a fost posibilă în contextul prăbuşirii unei lumi burgheze mortificate.

            Dincolo de toate acestea îmi pun şi eu întrebarea pe care si-au mai pus-o mulţi. De ce comunismul, care a facut mult mai multe crime decat nazismul, nu este atat de stigmatizat? Aceeaşi stupefacţie te poate cuprinde şi dacă analizezi cazul României. Mişcarea Legionară în afara de perioada Sima, când a stat puţin la putere şi a fost dată jos de mareşalul Antonescu cu ajutorul lui Hitler ( înca un contraargument pentru cei care susţin legătura mişcării cu naziştii) nu a condus Romania. Pe când comunismul a stat mai bine de 50 de ani la putere, iar în prima lui fază bolşevică a facut crime monstruoase, distrugînd elita României, care într-o însemnată proporţie avusese simpatii legionare. Este o nedreptate cruntă a istoriei, care se datorează şi Occidentului, pe care l-a durut undeva mai tot timpul, de faptul ca estul trăieste sau moare într-un lagăr comunist. Când Sartre făcea pe marxist-ul la Paris, Stalin se ocupa de ajustarea sporului populaţiei. Rămâne în continuare un mister, faptul că până şi în ziua de azi, a vorbi nuanţat despre cei mai mari killeri din istorie, Lenin si Stalin, e un fapt mai mult decat tolerat, iar răul fascist şi nazist este privit de parcă ar fi un rău mai mare. Acest standard dublu de masură în judecarea răului este o prelungire al aceluiaşi rău, de care omenirea se pare că nu s-a vindecat complet şi mă tem că nu se va vindeca niciodată.

Vrajba kosovizării

            Problema independenţei provinciei Kosovo găseşte România într-o stare pasivă din punct de vedere politic şi istoric. Gestul preşedintelui Traian Băsescu de a-l vizita pe omologul său sârb, înaintea celui de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale din Serbia, s-a dorit o vagă încurajare dată Serbiei, cu privire la problema Kosovo. Traian Băsescu nu a făcut altceva decât să împace şi capra şi varza prin poziţia sa echivocă. Pe de o parte se exprimă la nivel diplomatic pentru o Serbie unită, iar pe de altă parte nu face nimic concret pentru a se opune iminentei proclamări a independenţei regiunii Kosovo, conformându-se în felul acesta voinţei marilor puteri occidentale. România şi-ar putea folosi dreptul de veto în cadrul Consiliului sau a Parlamentului European, mai ales că mai existe ţări care resping ideea independenţei: Spania, Cipru, Grecia, Slovacia. Poziţia inconştientă al lui Traian Băsescu ar putea avea consecinţe dramatice pentru noi pe viitor. Odată creat un asemenea precedent şi anume acela de a se obţine independenţa politică şi statală pe criterii etnice, secuimea dornică de autonomie în Harghita şi Covasna, nu ar mai avea decât nişte simple formalităţi de îndeplinit pentru a-şi realiza dezideratul mult visat. Acest fapt coincide cu înregistrarea recentă a Partidului Civic Maghiar, care îşi propune în mod făţiş autonomia teritorială, încălcând astfel prevederile constituţionale. Toate acestea se petrec în contextul în care este binecunoscută poziţia politică a Budapestei, care a fost întotdeauna, când mai voalat, când mai pe faţă, în slujba intereselor iredentiste maghiare.

            Revenind la momentul Kosovo, se vehiculează că proclamarea independenţei regiunii este o chestiune de zile, mai exact după cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor din Serbia. Singura poziţie de sprijin pe care o are Serbia în acest context, vine din partea Rusiei lui Putin. Vânzarea către Gazprom a companiei de petrol a Serbiei, sub preţul pieţei, pare a fi tributul care trebuia plătit în schimbul sprijinului rusesc. Rămâne de văzut cât de consecventă va fi de această dată poziţia Rusiei, având în vedere faptul că şi în 1999, ruşii au susţinut iniţial Serbia împotriva ameninţărilor venite din partea Americii şi a NATO, ca mai apoi odată cu bombardamentele americane, să facă un pas înapoi. Rusia l-a abandonat atunci pe Slobodan Miloşevici, căruia îi promisese iniţial sprijinul, acesta ajungând ulterior în faţa Tribunalului de la Haga, iar mai apoi în puşcărie, unde a şi murit în izolare şi uitare completă. Istoria s-ar putea repeta din  acest punct de vedere, cu toate că există un element care diferenţiază situaţia de acum, de cea de atunci.  Rusia ţarului Putin este mult mai puternică si mai unită din punct de vedere economic şi politic, decât Rusia etilică al lui Elţin. În ceea ce priveşte marile puteri occidentale, nu ar fi de spus, decât că ele asistă complice şi parşiv la această lovitură dată elementului creştin, simbolizat din punct de vedere istoric de către regiunea Kosovo.  Spiritul creştin fiind cel care stă de fapt la baza fundamentului spiritual al Europei.

De fapt nimic nu mai este surprinzător din partea acestui Occident în declin, din moment ce oficialii europeni vor să ofere sârbilor, în schimbul recunoaşterii independenţei, vize pentru Europa. Pentru occidentali, până şi demnitatea naţională trece prin stomac.

          

           Dincolo de toate speculaţiile care se pot face în acest moment şi de repercusiunile unui asemenea precedent, rămâne de blamat poziţia lamentabilă a politicii externe româneşti.  Poziţia preşedintelui Traian Băsescu este consecventă cu atitudinea oportunistă şi obedientă avută de Emil Constantinescu în 1999, când România s-a pus în modul cel mai nevertebrat cu putinţă la dispoziţia forţelor americane, care aveau nevoie de spaţiul nostru aerian, pentru a executa poporul sârb. Fără a fi apocaliptici, putem conchide spunând că situaţia aceasta delicată conţine în ea însăşi germenii unui conflict, care ar putea degenera, dacă părţii sârbe îi va fi călcată din nou în picioare demnitatea naţională.

http://www.crisana.ro/stiri/politica-1/vrajba-kosovizarii-55108.html