Procesul lui Eminescu

        Nu demult, am putut urmări la emisiunea lui Robert Turcescu de la Realitatea TV, cu Adrian Păunescu  şi Costi Rogozanu pe post de invitaţi, încă un episod din procesul început acum câţiva ani de zile de Dilema Veche, de demitizare şi denigrare a marelui poet naţional. Adevărul este, că nu îşi avea locul, Adrian Păunescu, alături de un invitat de extracţie umilă intelectuală precum acest Costi Rogozanu, care în afară de o agresivitate primitivă lipsită de orice substanţă intelectuală şi de o exprimare dezarticulată, nu a arătat nimic.      

        Discuţia despre Eminescu se înscrie în nota revizionistă din ultimii ani faţă de marile personalităţi ale culturii româneşti, care au avut o atitudine naţionalistă de-a lungul vieţii lor. Îi putem pomeni aici  pe Eliade, Noica, Cioran şi alţii ca ei, care sunt discutaţi mai degrabă la modul politic decât cultural. Cultura a ajuns să fie politizată la maximum, prilej pentru mulţi pigmei şi complexaţi – care nu sunt în stare să propună modele, ci doar să distrugă ceea ce ei nu vor putea niciodată atinge – de a profita de acest context decadent pentru a urina pe soclul multor statui ale culturii române. Cine îşi va aminti de descrierea prezentată de Cărtărescu, acum câţiva ani în “Dilema” în care pentru a distruge vezi doamne, imaginea de idol serafic a lui Eminescu, scoate în relief anumite caracterizări grosolane făcute la adresa poetului de anumiţi contemporani: “nebărbierit, cu dinţi mari galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nicio îngrijire”, care mânca cu zgomot şi râdea brutal, cu gura plină. Era dependent de cafea şi tutun, înjura “Tu-i neamul nevoii!”, iar cei care-l întâlneau erau dezamăgiţi, căci nu arăta a poet.          

        Eminescu a cunoscut şi perioade grele, ca orice om demn, care nu se umileşte şi nu se slugăreşte nimănui. Se ştie că putea pe lângă Titu Maiorescu să-şi facă o carieră, politică sau universitară, dar aşa era el, avea nevoie de libertate, iar preţul libertăţii este mizeria şi foamea. Decât un câine gras şi cu zgardă, mai bine un lup flămând, zice fabula lui La Fontaine, morală după care Eminescu s-a ghidat în viaţă.  Şi vin tot felul de căldicei care sunt în stare să pupe în fund pe toată lumea pentru a parveni carieristic şi care sunt în stare de orice pentru bani şi premii, să-l judece din colţul lor tihnit de intelectuali cu burta plină, pe Eminescu, care a răbdat şi sânge şi noroi pentru a nu-şi vinde geniul, decât propriei sale conştiinţe. Aceşti Cărtăreşti, Rogozani  şi Turceşti au fost în toate timpurile, inclusiv în vremea lui Eminescu, când n-a fost scutit de o grămadă de mizerii. Singurul care a avut doar timpul lui, a fost Eminescu, de restul sunt pline atât vremurile cât şi vremelnicia lor.