Dictatura supermarketurilor

             Un fenomen care a luat o amploare din ce în  ce mai mare în ultimii ani este cel al retailului multinaţional – comerţul cu amănuntul practicat de lanţurile de supermarketuri şi de hypermarketuri. Procesul acesta era inevitabil în contextul extinderii pieţelor internaţionale, odată cu noua configuraţie politică a lumii. Deschiderea graniţelor a favorizat apariţia şi creşterea acestor giganţi economici, care tind să absoarbă tot mai mult cererea de piaţă în dauna micilor şi mijlociilor agenţi comerciali, care sunt înghiţiţi de forţa economică a acestor trusturi multinaţionale.  Această tendinţă a fost conştientizată şi la nivelul Uniunii Europene, mai exact în cadrul Parlamentului European, unde câţiva europarlamentari  - din Marea Britanie, Polonia, Germania şi Franţa - au depus, în octombrie anul trecut, o declaraţie scrisă în care  cereau investigarea şi stoparea abuzului de putere al marilor supermarketuri care operează în Uniunea Europeană. Acum există un proiect în acest sens, care are nevoie de semnăturile a cel puţin 393 de europarlamentari – jumătate plus unu din numărul total de euro-parlamentari, 785.         

            Criticile sesizate în acest raport aduc la cunoştinţă situaţia tot mai alarmantă a faptului că, în UE, retailul este monopolizat de un număr mic de lanţuri de supermarketuri, care au devenit un fel de jandarmi ai pieţei, asupra căreia îşi impun, în mod nemijlocit, dictatura preţurilor. Acest lucru se realizează prin controlul unic asupra furnizorilor şi a fermierilor. Consecinţele nu întârzie să apară, în special pentru consumatori, una dintre acestea fiind scăderea diversităţii produselor, pierderea specificului cultural şi local dat de produsele naturale şi, nu în ultimul rând, dispariţia magazinelor mici. Producătorii sunt şi ei, la rândul lor, afectaţi  de această relaţie cu supermarketurile. Potrivit contractului semnat cu supermarketul, producătorului îi este interzis să vândă produsul în magazinele tradiţionale la preţuri mai mici decât este el vândut în supermarket. Adaosul comercial impus de aceste trusturi este unul foarte mare, însă nu este singura taxă impusă producătorilor. Mai sunt impuse taxe pentru intrarea în magazin, taxă de deschidere (pentru noile magazine inaugurate), taxă de raft, taxă de promoţie, taxă de catalog, toate acestea fiind obligatorii pentru ca produsele să aibă acces la vânzare în rafturile supermarketurilor. Vizavi de acest întreg fenomen există şi unele state membre ale Uniunii Europene, care au legiferat la nivelul lor naţional o seamă de măsuri menite a limita un astfel de abuz. Cu toate acestea, supermarketurile se extind tot mai mult dincolo de graniţele naţionale, astfel încât devine din ce în ce mai greu posibilă exercitarea unui control în acest sens. Singura decizie capabilă de a reglementa lucrurile în acest sens, aparţine Uniunii Europene.        

            În concluzie putem sesiza următorul paradox: la baza economiei de piaţă stau ideile liberalismului economic, care încurajează iniţiativa micilor şi mijlociilor întreprinzători, însă, cu toate acestea, iată că în plină democraţie economică apare tendinţa spre monopol şi, totodată, de creare a unui stat în stat de către marile companii.  Aceasta este încă o dovadă în plus că în spatele ideilor de capitalism şi democraţie stă bine camuflată nevoia de monopol şi dominaţie, pe care şi-o exercită peştele mare atunci când înghite peştele mai mic.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/dictatura-supermarketurilor–54823.html

Vestul sau Estul sălbatic?

De ce aţi pleca sau de ce aţi rămâne în România?

                                

Adrian Păunescu şi-a făcut blog

 

 

 

 

       O veste bună pentru lumea blogului: Adrian Păunescu şi-a făcut blog,  

                            http://www.paunescuadrian.blogspot.com/     

        Era şi păcat ca unul dintre cei mai buni comunicatori ai vremii sale să nu utilizeze şi acest exerciţiu recent al comunicării, care este blogul. Să-i urăm aşadar bun venit şi la cât mai multe comentarii şi vizite, că de inspiraţie nu cred că va duce lipsă. 

                                                                    

 

 

Schizofrenia românului cu tehnica

        Am senzaţia că se ajunge la o supralicitare a forţei blog-ului şi a internetului în general. Spaţiul virtual tinde azi să-şi depăşească menirea iniţială, aceea de a înlesni comunicarea şi de a apropia oamenii de la depărtări, prin simplul fapt că devine o armă într-un conflict politic sau de ce nu, într-unul personal. Recentele cazuri cu persoane obişnuite care se trezesc cu poze intime puse pe net in văzul tuturor mi se par grave mai ales prin prisma efectelor pe care poate sa le aibă asupra vieţii celui sau celei aflate în cauză.

        Societatea noastră nu este pregatită pentru asemenea dezinhibitii sociale. În vest, un caz ca al profesoarei, care s-a trezit cu poze nud, puse pe net de către fostul soţ, nu ar duce la oprobriu public sau la izolarea socială a persoanei respective. Asta dovedeşte că noi românii avem o relaţie schizofrenică cu modernitatea. Pe deoparte, vrând, nevrând suntem utilizatori ai tehnicii moderne,  iar pe de altă parte mentalitatea conservatoare-ţărănească nu ezită sa iasă la suprafaţă cu prilejul oricărui scandal de moravuri. De ales între cele două căi nu se poate pentru că fără tehnică astăzi eşti mort, iar ca românul să-şi uite peste noapte fiinţa sa de secole, este iarăşi imposibil. Aşa că se naşte pentru societatea noastră, această relaţie frustrantă şi nefericită între propria mentalitate subconştientă şi tentaţiile pe care le oferă tehnica. Nu cred că noi românii ne vom schimba mult ca popor, pentru că nu am facut-o nici până acum prea mult, cu toate că am avut timp berechet (2000 de ani). Aşa că  noi vom adapta în continuare tehnica, dar o vom face mereu cu ajutorul cenzurii date de propriile noastre habitudini.  

Procesul lui Eminescu

        Nu demult, am putut urmări la emisiunea lui Robert Turcescu de la Realitatea TV, cu Adrian Păunescu  şi Costi Rogozanu pe post de invitaţi, încă un episod din procesul început acum câţiva ani de zile de Dilema Veche, de demitizare şi denigrare a marelui poet naţional. Adevărul este, că nu îşi avea locul, Adrian Păunescu, alături de un invitat de extracţie umilă intelectuală precum acest Costi Rogozanu, care în afară de o agresivitate primitivă lipsită de orice substanţă intelectuală şi de o exprimare dezarticulată, nu a arătat nimic.      

        Discuţia despre Eminescu se înscrie în nota revizionistă din ultimii ani faţă de marile personalităţi ale culturii româneşti, care au avut o atitudine naţionalistă de-a lungul vieţii lor. Îi putem pomeni aici  pe Eliade, Noica, Cioran şi alţii ca ei, care sunt discutaţi mai degrabă la modul politic decât cultural. Cultura a ajuns să fie politizată la maximum, prilej pentru mulţi pigmei şi complexaţi - care nu sunt în stare să propună modele, ci doar să distrugă ceea ce ei nu vor putea niciodată atinge - de a profita de acest context decadent pentru a urina pe soclul multor statui ale culturii române. Cine îşi va aminti de descrierea prezentată de Cărtărescu, acum câţiva ani în “Dilema” în care pentru a distruge vezi doamne, imaginea de idol serafic a lui Eminescu, scoate în relief anumite caracterizări grosolane făcute la adresa poetului de anumiţi contemporani: “nebărbierit, cu dinţi mari galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nicio îngrijire”, care mânca cu zgomot şi râdea brutal, cu gura plină. Era dependent de cafea şi tutun, înjura “Tu-i neamul nevoii!”, iar cei care-l întâlneau erau dezamăgiţi, căci nu arăta a poet.          

        Eminescu a cunoscut şi perioade grele, ca orice om demn, care nu se umileşte şi nu se slugăreşte nimănui. Se ştie că putea pe lângă Titu Maiorescu să-şi facă o carieră, politică sau universitară, dar aşa era el, avea nevoie de libertate, iar preţul libertăţii este mizeria şi foamea. Decât un câine gras şi cu zgardă, mai bine un lup flămând, zice fabula lui La Fontaine, morală după care Eminescu s-a ghidat în viaţă.  Şi vin tot felul de căldicei care sunt în stare să pupe în fund pe toată lumea pentru a parveni carieristic şi care sunt în stare de orice pentru bani şi premii, să-l judece din colţul lor tihnit de intelectuali cu burta plină, pe Eminescu, care a răbdat şi sânge şi noroi pentru a nu-şi vinde geniul, decât propriei sale conştiinţe. Aceşti Cărtăreşti, Rogozani  şi Turceşti au fost în toate timpurile, inclusiv în vremea lui Eminescu, când n-a fost scutit de o grămadă de mizerii. Singurul care a avut doar timpul lui, a fost Eminescu, de restul sunt pline atât vremurile cât şi vremelnicia lor.

Baba Novac

        Pentru a mai uita de politicienii papiţoi de tip Caţavencu, ai zilelor noastre, ar fi bine să ne mai aducem aminte că am avut şi viteji. E adevărat că nici ăia n-au avut toţi origine românească, Baba Novac fiind de origine sârbeasca. Aşa cum în 1999, odată cu bombardarea Iugoslaviei de către saxofonistul din fruncea Americii de la acea oră, am fost patriot sârb, aşa şi  acum mă întorc în istorie la un jumate sarb, jumate român, deşi ca spirit de luptător, mai mult sârb decât român. Sigur că am avut si noi eroii noştri, indigeni cum s-ar zice, dar despre ei cu altă ocazie…

                             

                           Baba Novac a fost un căpitan al oştii lui Mihai Viteazul.           

         S-a născut în Serbia, într-un sat pe malul Dunării, aprope de Cetatea Severinului din mamă româncă (din familia Basarabilor) şi tată sârb pretendent într-o perioadă la tronul Serbiei. Baba Novac a fost un vajnic luptător împotriva otomanilor, haiduc în Serbia, apoi în Oltenia, a intrat în slujba lui Mihai în timpul atacului armatei lui Mihai Viteazul asupra garnizoanei turceşti din Ada Kaleh şi i-a rămas fidel până la moarte.            

         Prima sa misiune, care l-a rdicat in rândul celor mai apreciaţi oameni ai lui Mihai Viteazul, a fost incursiunea din primăvara anului 1595 când în fruntea a 700 de haiduci a trecut Dunărea, a înaintat pâna la munţii Balcani, ca să aştepte oastea turcească condusă de Hasan Paşa care trecea munţii pentru a-l întâlni la Sofia pe sultan. Baba Novac a atacat această oaste punându-l pe fugă pe Hasan şi luând căruţele şi caii, armele şi toată comoara. După această victorie Baba Novac primeşte cinstea voievodului care îl are aproape de sine în toate luptele. Astfel, îl găsim alături în bătălia din 18/28 octombrie 1599 la Şelimbăr, unde nemaiavând răbdare să aştepte tratativele începute între episcopul Malaspina, sol al cardinalului Andrei Bathory şi Mihai, atacă prin surprindere, contribuind la victoria obţinută de Mihai.  

                                                             

          În anul 1600, Baba Novac este trimis de Mihai în Banat, în părţile Lipovei, unde este victorios în mai multe lupte. Apoi îl însoţeşte în Moldova, unde Mihai îi încredinţase urmărirea lui Ieremia Movila. Baba Novac ocupă teritoriul Moldovei şi instalează o garnizoană în oraşul Iaşi. În tot timpul campaniei, rapoartele comisarilor împăratului Rudolf al II-lea ni-l arată pe Baba Novac ca pe unul dintre cei mai apreciaţi ostaşi. Urmează cucerirea teritoriului până la Cameniţa şi Hotin. Îl găsim luptând alături de Mihai Viteazul, în lupta de la Mirăslău, apoi în 9-19 septembrie 1600 în fruntea unui detaşament din apropiere de Ploieşti, la Năieni, reuşind să întârzie cu zece zile înaintarea polonezilor, luptă apoi la Sărata, Năieni, pe 20 octombrie la Bucov, pe Teleajen, ca la sfârşitul lunii noiembrie să se afle la Curtea de Argeş.          

          În timp ce se afla cu o solie, Baba Novac a fost arestat de dieta din Cluj (formată din aristocraţia maghiară) şi condamnat la moarte în Cluj-Napoca, fiind executat prin ardere pe rug la data de 5 februarie 1601.O statuie a sa se găseşte în Cluj-Napoca. La 5 februarie 1601, ora 10 a.m. Baba Novac este ars pe rug după care trupul îi este tras în ţeapă. Baba Novac, deşi era trimis cu solie, este arestat mişeleşte de Ştefan Csaky, unul dintre conducătorii grupării nobiliare care urmărea răsturnarea situaţiei politice din Transilvania. S-a păstrat şi consemnarea cheltuielilor făcute cu execuţia: “am dat ţiganilor pentru că au schinguit, au torturat, au fript şi au tras în ţeapă pe Baba Novac şi pe preotul fl. 7 d. 50 s…t Am plătit pentru Baba Novac şi preotul, celor 2 călăi fl. 3. Am plătit lui Luca Ácsi pentru că a cioplit ţeapa pentru Baba Novac fl. 2″. Execuţia a avut loc în prezenţa autorităţilor, nobililor şi a generalului mercenar Gheorghe Basta care urmărise execuţia de la fereastra unei case din piaţa oraşului punându-l apoi în ţeapă pe Drumul Feleacului, pe locul numit azi Piaţa Baba Novac.         

         La câteva luni după lupta de la Guruslău (3 august 1601), Mihai Viteazul se întoarce biruitor spre oraşul Cluj care se supune imediat, parte dintre nobilii maghiari acoperindu-l cu linguşeli, parte fugind unde au văzut cu ochii. Aflând locul unde a fost tras în ţeapă, Mihai Viteazul pune un steag în amintirea bravului ostaş şi haiduc. În jurul moşiei dăruite lui Baba Novac de către Mihai Viteazul s-a dezvoltat cartierul craiovean “Brazda lui Novac”.

        Fii săi (Novăceştii), au fost la rândul lor aprigi luptători antiotomani şi protectori ai poporului. A avut un frate, Radovan şi mai mulţi fii dar cu fiul cel mare, Gruia Novac (despre care s-au scris atâtea balade şi s-au ţesut atâtea legende), a apucat să haiducească şi să lupte împreună.

                                                     

                                      

          

Hitler - Ascensiunea răului

Aseară am văzut un film mişto: Hitler, The Rise of Evil. E un film despre perioada mai puţin exploatată de cineaşti şi de documentarişti, aceea a tinereţii şi a luptei sale de a ajunge la putere. Ocupându-se de perioada de tinereţe a lui Hitler, filmul are un caracter mai personal, fiind scăpat de chingile interpretărilor strict politico-doctrinare, fapt care-l face să aibă şi un efect artistic mai bun. E salutară prestaţia actorului care-l joacă pe Hitler, un nume necunoscut mie pana acum, Robert Carlyle, precum şi cea a inegalabilului Peter O`Toole în rolul cancelarului Hindenburg. Singura critică pe care i-aş aduce-o ar fi că prezintă într-un mod stereotipic, doar faţeta monstruoasă a personajului. Dar probabil că încă e greu să se elibereze cineva  de imaginea demonică a lui Hitler.  Cu toate astea se ştie că Hitler nu era  doar un tip cu tulburări de comportament,  ci putea  fi de multe ori plăcut pentru cei din jur, având mult umor şi multa prezenţă de spirit. Tocmai aici e partea interesantă, care a scăpat până acum multor regizori şi anume că mai toate personajele malefice ale istoriei au putut ajunge sus, nu atât prin monstruozitatea manifestărilor, cât prin darul de a se face plăcuţi, simpatizaţi şi în cele din urmă adulaţi, în primul rând de cei din jur şi după aceea foarte uşor şi de mulţimi.

http://www.port.ro/pls/fi/films.film_page?i_film_id=74020&i_city_id=3372&i_county_id=1&i_where=2

Început de dependentză

How Addicted to Blogging Are You?

    

http://www.justsayhi.com/bb/blog_addiction