An Nou Fericit!

Între miticizare şi kosovizare

          Dacă-ţi clăteşti ochii în faţa televizorului, vezi pe mai toate posturile o grămadă de exhibaţi: de la vedete la modă, femei uşoare ce se dau cântăreţe, ziarişti îngâmfaţi, până la politicieni mieroşi, albinoşi şi unsuroşi…           

         Pe lângă statutul ontologic de cvasi-nulităţi,  toţi cei pomeniţi mai sus mai au un numitor comun. În marea lor parte sunt mitici, chiar dacă unii au origini olteneşti, munteneşti sau moldoveneşti, ba unii pot fi chiar ardeleni… mitici, specie mai rară ce-i drept, datorită contrastului foarte mare de manifestare a fiinţei fiecăruia. Ce este acela un mitic? survine logic întrebarea. Vom defini răspunzând şi cu exemple. Un tip uman incomplet de la natură, care se zbate întruna, prin răbufnirile sale marcate de complexe şi frustrări, să umple vidul interior ce-l face aproape imponderabil. Să zicem că aceasta e o definiţie de tip ontologic-metafizic, poate un pic cam preţioasă, dar cum şi miticul nostru este un tip preţios, o merită din plin. Ca manifestare uman concretă, răsare din orice şanţ al gândirii sale nevoia feroce de a călca pe capul celuilalt, de a desfide şi de a căuta oglinzi paralele, deoarece există şi oameni urâţi narcisişti.

         Miticul agresiv poate să ia forma unei ţoape ca Bahmuţeanca, a unui mârlan care mimează tâlcul, ca Andrei Gheorghe, a unui cioban cu vise biblice de David împărat, ca Becali, sau a unui şarpe  hăhăitor şi degrabă de venin împroşcător, ca Băsescu. În acest spectru uman, cu greu regăseşti printre puzderia de mitici, vreun ardelean serios, grupul pesedist de la Cluj nereprezentând altceva decât o gaşcă de mitici în variantă ardelenească. Lista e lungă, ca şi cărăruia spre Bucureşti, pe care, ca ardelean ce eşti, nu prea îţi vine să o apuci.  În toată această faună, tu, ca ardelean fără deviaţii centrifugale de comportament şi fără voluptatea ţigănelii şi a chiloţilor plimbaţi prin public, nu poţi decât să te simţi străin şi singur faţă de o lume ce-ţi intră obraznic în casă şi care nu e lumea ta.

          Faptul că, de ani de zile, Ardealul este slab reprezentat la nivel oficial – situaţie explicabilă prin incompatibilitatea dată de diferenţa de mentalitate şi civilizaţie între aceste zone istorice – a dus, cu timpul, la o ruptură de comunicare şi de cunoaştere, totodată, a problemelor cu care se confruntă, azi, această zonă. Cu alte cuvinte, politicienii mitici şi formatorii de opinie sau alte personaje ale dezmăţului mediatic actual nu sunt conectaţi la starea de fapt şi de spirit a românilor din Ardeal. În contextul acesta, dacă izolarea se va adânci continuu – şi fără a fi neapărat apocaliptici, cu toate că stă în firea românului – este posibil orice. Ultimele semnale venite din planul extern sunt îngrijorătoare: liderii secuilor aşteaptă cu sufletul la gură deznodământul în problema Kosovo, iar noi, românii… aşteptăm nu ştim nici noi pe cine,  poate pe americani să ne organizeze după modelul experimentat în fosta Iugoslavie.  Dar acestea sunt griji străine firii uşuratice a miticului…   

         Aşa că nu-ţi vine decât să te revolţi de unul singur, pentru că solidaritatea şi unitatea de gândire şi simţire sunt cuvinte care se rostesc lăcrămos doar printre îmbucăturile de fasole cu cârnaţi şi ţuică patriotică, servită solidar la câte un 1 Decembrie.  În acest context, ori îţi iei tălpăşiţa spre alte zări, aşa cum fac o grămadă de tineri, cărora politicienii nu le-au oferit decât circ sau priveşti consternat la această lume tembelă, de mitici zgomotoşi, care se ţigănesc de dimineaţa până seara pe bani mulţi şi care mai şi trag sforile unei ţări ce a fost mereu dependentă de stilul lăutăresc-oriental de a face politică.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/intre-miticizare-si-kosovizare–53680.html

Iarna

Presa, câinele turbat al democraţiei

        Tărăşenia din jurul accidentului făcut de Ministrul Transporturilor, Ludovic Orban, dezvăluie mizeria presei româneşti şi totodată neprofesionalismul prin care unii băgători de seamă din presă ţin morţis să parvină mediatic. Campania pornită de trustul Realitatea împotriva ministrului liberal se înscrie perfect în nota ultimilor ani,  aceea de presă partizană acţionând la comanda politică pe care o impune interesul mogulului respectiv. În cazul de faţă avem de a face cu încă o lovitură dată guvernului liberal, hăituit prezidenţial pe toate căile şi cu toate mijloacele.        

        Sigur că în ceea ce priveşte incidentul respectiv, Ludovic Orban a încălcat legea, nedeclarând în termen de 24 de ore accidentul, fapt pentru care va suporta rigorile legii.  De aici şi până la a face un capăt de ţară în emisiuni interminabile, susţinute de un demers jurnalistic penibil şi ticălos, e cale lungă. Emblematică în acest sens este scena reporterilor loviţi cu plasele de pâine de rudele victimei, hărţuite de aceştia. Încă o dată se vădeşte că o bună parte dintre ziariştii tineri nu mai au nici un scrupul de profesionalism, ci doar dorinţa absolută de parvenire. Se scrie pentru bani mulţi, deoarece interesele economico-politice sunt mari, în schimb calitatea intelectuală a acestor hiene care se avântă în presă este una minimală. A dispărut ziaristul scriitor de altădată, gazetarul de conştiinţă, iar în locul lui a apărut acest specimen, care mai degrabă se apropie ca tip uman de profilul politicianului şmecher sau a afaceristului ţepar.          

           Otv-ismul impus de Dan Diaconescu prin subiecte tip farsă şi prin scoaterea în faţă a unor personaje stupide, gata mereu de păruială şi ţigăneală, reprezintă un alt aspect murdar al mediei româneşti. Dar dacă şopărla de la OTV s-a orientat spre zona chiloţilor murdari, lăsând-o mai moale cu politica, lacheii lui Vântu, - care a avut inteligenţa şi dibăcia de a-i umili pe unii dintre cei care îl spurcau prin gazete, gen Academia Caţavencu, angajându-i la el pe post de căţei -  fac o presă josnică, axată doar pe execuţii publice a unor personaje politice, ţintă a preşedintelui Băsescu.  Aceşti aşa zişi deontologi, pozează în procurorii societăţii româneşti  în frunte cu Robert Turcescu,  care nu  este altceva decât un fel de copie palidă a unui original imperfect, e vorba de Cristian Tudor Popescu, a cărui atitudine teatrală de vultur care scrutează văzduhurile reci, încearcă să o împrumute mai tânărul aspirant la funcţia acestuia, în Clubul Român de Presă. Peste ei toţi tronează în amfitrion un personaj fatalmente inevitabil în peisajul mediatic al României postdecembriste, Mihai Tatulici, un mare producător de rumeguş de presă.             

         La o privire mai atentă ne putem da seama că este plină media românească de aceşti oportunişti, care probabil negăsindu-şi locul în politică, nu fac altceva decât să urmeze acelaşi comportament al politicianului şmecher şi escroc pe care obişnuiesc să-l critice cu un aer de nobleţe indignată. Dacă pe solul politic al ţarii au putut răsări buruieni ca Gigi Becali, iată că nici terenul presei nu se lasă mai prejos, scoţând la iveală o câinoşenie primitivă, în stare de orice pentru bani.

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/presa-cainele-turbat-al-democratiei-53533.html

Anticomuniştii de serviciu

          Anti-comunismul retroactiv sau de moment este cât se poate de profitabil politic, dar în special economic, prin bursele şi sponsorizările venite de la tot soiul de instituţii cultural universitare. Foarte mulţi intelectuali români sunt angrenaţi în acest mecanism politico-cultural -financiar de orientare anti-comunistă, în schimbul unor beneficii materiale serioase şi chiar a faimei culturale şi universitare.

            Ca să dăm un singur exemplu, nu mai departe de noi există Fundaţia Soros, care atrage în primul rand tineri din estul europei, deci ţări ale fostului bloc comunist. Cultura şi învăţământul au fost mereu un instrument politic atât pentru comunism cât şi pentru capitalism, iar exemplul fundaţiei Soros este elocvent în acest sens. Tinerilor li se imprimă indiferent de specialitatea aleasă, propaganda demagogică a democraţiei perfecte şi a capitalismului luminos, amândouă ca soluţii la curentul de stânga, văzut ca fiind o frână pentru dezvoltare.

             Dacă marea masă e uşor de cucerit prin intermediul consumului,  minţile fine sunt mai greu de sedus doar cu un mod de viaţă consumist. Aceste minţi cu spirit critic şi discernământ  pot deveni periculoase dacă se îndreaptă împotriva unui sistem sau unei idei. Prin urmare cel mai bun lucru care poate fi făcut e acela de a-i prelua pe aceşti tineri sau maturi, oferindu-le condiţiile unui învăţământ de lux, dar şi doza de manipulare politică şi ideologică, care va face din ei mai târziu, liderii de opinie, ce vor putea apăra interesele economice şi politice a celor ce i-au format.

Miticul atomic (I)

          Daca-ti clatesti ochii in fata televizorului, vezi pe mai toate posturile o grămadă de exhibaţi: de la vedete de modă, cântareţe curve, ziarişti îngâmfaţi, până la politicieni mieroşi, albinoşi şi unsuroşi…           

           Pe lângă statutul ontologic de cvasi-nulităţi,  toţi cei pomeniţi mai sus mai au un numitor comun. În marea lor parte sunt mitici, chiar dacă unii au origini olteneşti, munteneşti sau moldoveneşti, ba unii pot fi chiar ardeleni mitici, specie mai rară ce e drept, datorită contrastului foarte mare de manifestare a fiinţei fiecăruia. Ce este acela un mitic? survine logic întrebarea. Vom defini răspunzând şi cu exemple. Un tip uman incomplet de la natură şi care se zbate într-una prin răbufnirile sale marcate de complexe şi frustări să umple mereu cu ceva vidul interior ce-l face aproape imponderabil. Să zicem că aceasta e o definiţie de tip ontologic-metafizic, poate un pic cam preţioasă, dar cum şi miticul nostru este un tip preţios, o merită din plin. Ca manifestare uman concretă, răsare din orice şanţ al gândirii sale nevoia feroce de a călca pe capul celuilalt, de a desfide şi de a căuta oglinzi paralele deoarece există şi oameni urâţi narcisişti.

           Miticul agresiv poate să ia forma unei ţoape ca Bahmuţeanca, a unui mârlan care mimează tâlcul ca Andrei Gheorghe, a unui paranoic ca Becali sau a unui şarpe hăhăitor ca Băsescu. Lista e lungă ca şi cărăruia spre Bucureşti, pe care ca ardelean ce eşti, nu prea îţi vine să o apuci.  În toată această faună tu ca ardelean fără deviaţii centrifugale de comportament şi fără voluptatea ţigănelii şi a chiloţilor plimbaţi prin public, nu poţi decât să te simţi străin şi singur faţă de o lume ce-ţi intră în casă şi care nu e lumea ta.

         

          Aşa că nu-ţi vine decât să  rămâi  tu cu lumea ta, iar în rest o lume tembelă de mitici zgomotoşi, care se ţigănesc de dimineaţa până seara pe  bani mulţi şi care trag şi sforile politice ale unei ţări, care a fost mereu dependentă de stilul lăutăresc oriental de a face politică.

PS: Cam atât deocamdată despre Miticul atomic, vom mai reveni la temă…

România mică

         Zilele trecute, pastorul revoluţionar Laszlo Tokes a fost primit la Cotroceni, de către preşedintele României, Traian Băsescu. Episcopul maghiar a fost felicitat pentru performanţa sa electorală obţinută în dauna oficialilor nomenclaturişti maghiari, cum i-a calificat Laszlo Tokes pe liderii UDMR-ului din zonă. Acesta a obţinut la alegerile europarlamentare un scor de 3,45%, mai mult chiar ca unele partide. Tot cu acest prilej pastorul şi-a reiterat convingerile iredentiste pomenind de autonomia administrativ - teritorială a ţinutului secuiesc.  Prin această apropiere de Laszlo Tokes, Traian Băsescu încearcă să dea o lovitură UDMR-ului aliat la guvernare cu PNL-ul, duşmanul său politic de moarte.          

         Tema autonomiei şi a separării începe să se amplifice sonor mai ales în situaţia în care sunt transmise semnale şi de către mari lideri europeni, precum  Putin. Ţarul Rus afirma în urmă cu câteva luni la summitul Rusia-UE de la Lisabona, că un Kosovo independent ar putea însemna un precedent şi pentru alte ţări din zonă, dând exemplul Transilvaniei şi a Dobrogei, unde ar putea apărea posibile revendicări al etnicilor maghiari şi bulgari. Colac peste pupăză, tot în această perioadă are loc o puternică ascensiune a liderului spiritual a secuilor, care promite că în calitatea sa de europarlamentar va ridica problema autonomiei la Bruxelles.Toate aceste semnale de separare şi autonomie maghiară vin să  risipească orice naivitate cu privire la intenţiile radicalilor maghiari.            

          Din păcate Traian Băsescu joacă zaruri politice pe harta României, ascensiunea lui Laszlo Tokes fiind un prilej pentru preşedinte de a specula politic situaţia în contextul războiului său cu guvenul minoritar. Pe de altă parte reacţia umilă şi oarecum linguşitoare a marinarului se înscrie în nota tipic românescă de atitudine defensivă faţă de orice agresiune venită din partea unui străin, fie el şi minoritar. Dacă prin absurd un român independent ar fi obţinut un asemenea scor, cu siguranţă că nu numai că nu ar fi fost felicitat la Cotroceni, ci dimpotrivă ar fi fost atacat prin toate mediile posibile de către confraţii săi. România post decembristă nu are o politică naţională demnă în ceea ce priveşte relaţia cu minorităţile, poziţia statului român fiind una concesivă, cea mai recentă dovadă în acest sens o dă litigiul privind moştenirea fundaţiei Gojdu, unde autorităţile române par a fi făcut pasul înapoi. Un alt exemplu elocvent de laşitate a autorităţilor române, îl reprezintă atitudinea şovăielnică faţă de încercările liderului bolşevic Voronin de a impune recunoaşterea juridică a limbii moldoveneşti, chestiune  până la urmă respinsă de oficialii europeni.        

         

          Din păcate cei care s-au autoconsiderat responsabili de ideea naţională, n-au reuşit altceva în aceşti ani, decât să compromită prin circ gazetăresc şi retorică goală de fapte, pentru o bună perioadă de timp, posibilitatea reafirmării unei noi forţe politice naţionale. În istorie, noi românii ne-am făcut mai mereu frate cu dracul ca să trecem puntea, uitând tot timpul că după aceea am fost aruncaţi în apă.  S-ar putea să o păţim din nou, de data aceasta naufragiind în balta fără peşte a marinarului.

Zorba