Sângele albastru al securităţii

        Cazul Bălăceanu - Stolnici continuă să  suscite interesul opiniei publice, prin noi elemente cu privire la legăturile profunde ale acestuia cu securitatea comunistă. Dacă până acum se ştia faptul că Bălăceanu-Stolnici a început în 1965, o lungă colaborare voluntară cu securitatea statului, axată cu predilecţie pe activitate informativă în mediul diasporei româneşti, recent, noile dezvăluiri aduc la lumină o complicitate a boierului securist în tentativa de asasinare a lui Vlad Georgescu, director la Europa Liberă între 1983 şi 1988, prin furnizarea către Securitate, a planului casei acestuia. CNSAS l-a deconspirat  pe acad. Constantin Balaceanu-Stolnici cu numele de cod „Laurenţiu“. O altă dezvăluire cutremurătoare, ar fi aceea că  turnătorul cu sânge albastru, s-a autopropus pentru o colaborare cu Securitatea. CNSAS dezvăluie, că acesta vorbeşte într-o scrisoare trimisă Securităţii, despre beneficiile pe care le-ar putea aduce el acestei instituţii, prin serviciile sale de turnătorie.         

        Activitatea sa de colaborator al securităţii a fost una prodigioasă, date fiind desele sale delegaţii în afara ţării, care erau bine răsplătite pecuniar (zeci de mii de lei, o sumă mare la vremea aceea), de către instituţia faţă de care seniorul liberal a fost cel mai fidel de-a lungul vieţii sale. Profitând de prestigiul şi de credibilitatea dată de originile sale aristocratice, Bălăceanu Stolnici s-a putut infiltra uşor în mediile intelectuale ale emigraţiei româneşti, devenind o armă eficientă în mâna securităţii ce putea acţiona împotriva oricărei disidenţe anticomuniste, care se putea închega în Occident. Carierist fără scrupule, a râvnit mereu să ajungă director al Institutului de Geriatrie, în locul Anei Aslan, şi membru de onoare al Academiei Române. Visele i s-au îndeplinit după revoluţie, care l-a prins în momentul în care securitatea se pregătea să-l propună pentru un nivel superior de muncă informativă, şi anume în cadrul Direcţiei a III-a de Contraspionaj.          

         În urma acestor dezvăluiri, singura instituţie care a decis să întrerupă colaborarea cu Stolnici, a fost televiziunea română, unde acesta avea o emisiune, mai precis la canalul Tvr Cultural. În rest, Academia Română, Partidul Naţional Liberal au tăcut mâlc vizavi de membrul lor de onoare, iar ziarul  Ziua, unde acesta împarte “judecata zilei”, a decis să-l susţină în continuare pe mentor.  Odiseea acestui caz nu este una singulară, dimpotrivă ea se înscrie în suita de dezvăluiri şocante apărute după 1990, cu privire la personalităţi ale culturii româneşti, care au pozat în victime ale comunismului şi implicit în mari anticomunişti. Să ne aducem aminte de Alexandru Paleologu, Dan Amedeo Lăzărescu, Mircea Ionescu Quintus, Ştefan Augustin Doinaş, Augustin Buzura  ca să îi pomenim doar pe cei mai celebri, deoarece lista e mult mai bogată. Aceşti oameni şi alţii ca ei, au jucat o farsă sinistră păcălind o ţară întreagă cu fariseismul lor, demn de scene ale noului testament. În tot acest răstimp al tranziţiei, ideea de intelectual a reprezentat monopolul de imagine a disidenţilor de salon, care întreţinând sinistra mascaradă anticomunistă, au reuşit să compromită atât idea de intelectual cât şi cea de luptă împotriva totalitarismului. Probabil că încă nu s-a aflat totul, cine ştie cine mai urmează, din rândul celor ce-şi clamează disidenţa pe toate gardurile, aidoma unor gornişti activişti, care parcă au ieşit din găoacea activului de propagandă a partidului comunist.

         Revenind la Bălăceanu Stolnici, acesta pe lângă faptul că nu schiţează nici cel mai mic gest de a-şi pune cenuşă în cap, îşi continuă cu o nesimţire de şarpe bătrân, activitatea de persoană publică, atât prin poliloghiile zilnice ce apar în ziarul al cărui mentor este, cât şi prin mediile academice, respectiv politice, unde i se menţin în continuare titulaturile de onoare. N-ar mai fi nimic de adăugat după mine, decât că, aceasta este drama neamului românesc, faptul că reuşesc să ajungă, mentori, academicieni şi lideri de opinie, ticăloşi, care în oportunismul lor de iude bătrâne sunt în stare să sacrifice toate principiile şi ideile luminoase, de care se folosesc pentru a-şi crea imaginea de repere morale ale naţiei.

http://ro.altermedia.info/opinii/sangele-albastru-al-securitii_8123.html

Balada chiriaşului grăbit

Trec anii, trec lunile-n goana
Si-n zbor saptamanile trec.
Ramai sanatoasa, cucoana,
Ca-mi iau geamantanul si plec!
Eu nu stiu limanul spre care
Pornesc cu bagajul acum,
Ce demon ma pune-n miscare,
Ce taina ma-ndeamna la drum.

Dar simt ca m-apasa peretii,
Eu sunt chirias trecator:
In scurtul popas al vietii
Vreau multe scimbari de decor.
Am stat la mansarda o luna.
De-acolo, de sus, de la geam,
Si ziua si noaptea pe luna
Priveam ca la teatru, madam!
Cand luna-mi venea la fereastra,
Orasul parea ca ma cheama
Sa-i vad in lumina albastra
Fantastica lui panorama…
Mai sus, intr-o camera mica,
Faceau impreuna menaj
Un mos, un actor si-o pisica.
Iar dincolo, jos, la etaj
O dama cu vizite multe
Si-alaturi de ea un burlac,
Un demon serios de la Culte
Cu cioc si cu ghete de lac.
De-acolo, pe-o vreme ploioasa,
Mi-am pus geamantanu-n tramvai
Si-abia am ajuns pan-acasa:
Pe Berzei, la conu Mihai.
Tin minte si-acuma gradina,
Fersetrele unse cu var…
In fata sta coana Irina
Si-n curte, un fost arhivar.
Vedeai rasarind laolalta,
Un colt luminos de ietac,

Pridvorul cu iedera nalta
Si flori zambitoare-n cerdac…
Pe-atunci inflorea liliacul
Si noaptea cadea parfumata
Umpland de miresme cerdacul,
Si-avea arhivarul o fata…
Stam ceasuri intregi sub umbrarul
De flori, asteptand neclintit
(C-avea obicei arhivarul
Sa sforaie noaptea cumplit).
Tarziu, cand se da la o parte
Perdeaua, parea ca visez…
Si iar am plecat mai departe,
De teama sa nu ma fixez.
Straine privelisti fugare!
Voi nu stiti ca-n inima port
O dulce mireasma de floare,
Parfumul trecutului mort…
Si-am stat la un unchi, pe Romana,
Tiu minte… dar unde n-am stat?
La domnul Manuc, o persoana
Cu nasul putin coroiat;
La doamna Mary, pe Regala
(O, cum ma ruga sa nu plec!
Mi-a scris chiar o carte postala);
Pe strada Unirii la Sbeck;
Pe Grant, langa birtul lui Sbierea;
Pe Witing, pe Tei la Confort,
M-a dus pretutindeni puterea
Aceluiasi tainic resort.

C-asa mi-e viata o goana,
Si astfel durerile trec…
Ramai sanatoasa, cucoana,
Ca-mi iau geamantanul si plec!

George Topârceanu

http://www.trilulilu.ro/folkforever/92da519b7f44be

Săracule, care eşti…

        

           

            Aşa-i spunea într-o emisiune mai veche impresarul Ioan Becali lui Grigore Cartianu, supranumit în presa centrală “Gregoire l`ecrivant”. Expresia a făcut epocă trecând mai apoi în gura vărului mai mic Gigi, dar mai mare în cont, care i-a blagoslovit şi el pe câţiva ziarişti, pe lângă binecunoscutele de acum alinturi, hahaleră, zdreanţă, cu ocara cea grea: „Săracule care eşti!”.  Spusă pe un ton de mare batjocură şi cu o mimică sugestivă, menită să-l bage în pământ de ruşine pe cel ce are tupeul, sărac fiind, să se comporte ca un om normal, biped, demn, această ocară pare a fi sudalma capitală.  

           A fi sărac înseamnă aici, nu doar simplul fapt de a nu avea prea multe, ci faptul de a nu putea face prea multe, tocmai pentru că nu ai avere, care să te impună de la sine în ochii celorlalţi, ca un paşaport universal ce-ţi deschide orice barieră sau graniţă. Cu alte cuvinte, pentru indivizi gen Becali, îmbogăţiţi într-o perioadă de vid legislativ de tip medieval, dacă nu ai vile şi limuzine de lux şi eşti un cetăţean mediu, deci pentru ei un sărac, trebuie să te porţi ca o slugă umilă, care nu are ce cârti în faţa puterii banului. Toţi aceşti miliardari care se exhibă în faţa naţiunii, gen Prigoană, Columbeanu, Becali sunt foştii şmecheri de cartier, care când dădeau o lovitură la  barbut  sau trăgeau o ţeapă cuiva, ori furau gagica altcuiva, se făleau prin tot cartierul. Acum când au ajuns mari şi tari, privesc la ţară ca la un cartier al lor, mai mare. 

“Vezi colo pe urâciunea fără suflet, fără cuget,

Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi  buget,

Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri…”                      

         Din păcate ce descria Eminescu, acum un veac şi ceva, se potriveşte şi astăzi. De ieşit în faţă, ajung să iasă doar ciungii,  neterminaţii genetic sau maleficii habotnici cu aere de rasputini, care sunt în stare să mântuiască ţara la zaruri. Iar în faţa acestor inşi umiliţi de mama natură, ajunge omul normal, doar pentru că trăieşte din salariu şi nu din tunuri financiare, să fie silit să tacă mâlc şi să rabde jignirile unor nevertebrate născute pe solul buruienos şi mlăştinos al tranziţiei.    

 

Phoenix - Aniversare 45

„Phoenix” este formaţia care a reuşit, pentru prima dată la noi, să realizeze o sinteză organică şi convingătoare între folclorul arhaic românesc şi muzica modernă. Născută şi afirmată în vremuri ostile spiritului liber ce vibra în cântecele sale, legendara trupă îşi duce mai departe, de 45 de ani încoace, destinul sintetizat în însăşi numele său, renăscând după fiecare nouă grea încercare.

Începuturile

Formaţia „Phoenix”, intitulată iniţial „Sfinţii”, s-a constituit ca formaţie de şcolari în 1962, în Timişoara, în vara aceea câştigând locul 2 la festivalul naţional al şcolilor din ţară. Comisia, alcătuită din cadre obtuze, nu a înghiţit alura modernă şi stilul de interpretare cu influenţe vestice. Trupei i se reproşează numele de „Sfinţii”, sub pretextul că propagă misticismul. După scurt timp, formaţia îşi schimbă numele în „Phoenix”, pentru a marca momentul considerat o renaştere din propria cenuşă.
În anii ‘60, apar primele compoziţii, au loc primele înregistrări în studiourile de radio naţional şi local, precum şi primele deplasări în ţară. Tot atunci, începe o colaborare fructuoasă cu textierul Victor Cârcu, concretizată prin primele succese ale trupei : „Vremuri”, „Şi totuşi ca voi sunt”, „Nebunul”, „Floarea stâncilor” şi „Canarul”, înregistrate pe două discuri Electrecord, ale căror tiraje iniţiale s-au epuizat în doar câteva zile. După emigrarea solistului vocal Moni Bordeianu, în toamna anului 1970, trupa va trece prin schimbări de componenţă şi de stil.

“Anii de sus ai gloriei lor”

În 1971, după vizita lui Ceauşescu în Coreea de Nord, începe încercarea sa de revoluţie culturală, una dintre consecinţe fiind impunerea folclorului românesc ca sursă principală de inspiraţie în muzică. „Phoenix” a profitat de situaţie pentru a realiza o sinteză între muzica arhaică şi sonorităţile moderne, munca lor de sondare a folclorului pre-creştin concretizându-se în albumul “Cei ce ne-au dat nume”. LP-ul, scos după trei sferturi de an de muncă şi după o documentare profundă în domeniul datinilor şi obiceiurilor păgâne, prezintă un ciclu al anotimpurilor, cu cântece şi jocuri prelucrate, dar şi cu unele compoziţii originale, inspirate din folclor. În acelaşi an, „Phoenix” obţine primele succese la festivaluri internaţionale de amploare.
Stilul se cristalizează, prelucrările de folclor sunt înlocuite cu piese originale, compuse în stilul acelei sinteze folclorice-rock ce caracterizează, de atunci, repertoriul formaţiei. Colaborarea cu textieri de mare talent îşi face şi ea simţit efectul, compoziţiile impunându-se prin ineditul lor. Următorul disc, produs în 1974, se intitulează „Mugur de fluier”, titlu cu o semnificaţie metaforică deosebită. În iarna aceluiaşi an, componenţii săi se retrag în munţi, unde rămân timp de trei luni, perioadă în care se pun bazele operei rock „Cantafabule”, inspirată din semnificaţia mitologică a animalelor din fabule şi legende. Discul dublu, înregistrat în primăvara anului 1975, este cea mai complexă şi profundă lucrare a formaţiei „Phoenix”.
În 1976, are loc giganticul concert de la Sarmizegetusa Dacica, unde formaţia cântă acompaniată de „Dubaşii din Brăneşti”, concert filmat de Televiziunea Română, dar cenzurat apoi, apariţia trupei pe ecran fiind interzisă. Pe fondul ostilităţii autorităţilor faţă de modul liber de exprimare, în mintea fondatorului şi liderului Nicolae Covaci încolţeşte gândul evadării.

Go West

El pleacă, prin căsătorie, în 1976, în Olanda, renunţând la cetăţenia română. În 1977, se întoarce în ţară şi, în boxe „Marshall” cu difuzoarele scoase, îi ascunde pe membrii formaţiei şi, riscându-şi vieţile, ies din ţară şi ajung în Germania.
Formaţia nu reuşeşte, însă, să se impună pe piaţa muzicală occidentală, dominată de noile curente comerciale - disco, punk, new wave - în dauna folk - rock-ului, astfel că fiecare caută succesul personal. Krauser, Kappl şi Lipan au încercat să se afirme sub numele de „Madhouse”, dar proiectul lor a eşuat, iar ei s-au angajat în alte trupe, mai mult sau mai puţin de succes. Rămas singur în 1979, Covaci îşi alcătuieşte o altă formaţie, compusă din membri de diferite naţionalităţi, alături de care, în 1981, produce LP-ul „Transsylvania Phoenix”. Cu toate că la începutul anilor 1980, „Phoenix” câştigă un premiu important, albumul respectiv, care se dorea o adaptare a stilului propriu în contextul rock-ului occidental, nu se impune pe piaţă.
În aceste condiţii, Nicolae Covaci se dedică artelor plastice, a doua sa vocaţie artistică, iar din punct de vedere muzical lucrează împreună cu Erlend Krauser, în 1986, la înscenarea operetei lui Loyd Weber, „Evita”, la teatrul din Osnabrück. Expresie a succesului neaşteptat, teatrul îi solicită să conlucreze la înscenarea operetei „Jesus Christ Superstar”, şi această acţiune fiind încununată cu un succes imens. Ulterior, apar noi creaţii, după care formaţia se reuneşte în jurul lui Covaci şi concertează de câteva ori în Germania, iar în 1989 are loc concertul de la „Hyde Park” din Osnabrück, dedicat revoluţiei române.

Reîntoarcerea

În mai 1990, are loc prima întâlnire a lui Nicu Covaci cu publicul român, după o absenţă de 13 ani, în Bucureşti, unde cântă câteva piese vechi, cu Mircea Baniciu, care rămăsese în ţară. Surprinzător, publicul, alcătuit în mare parte din tineri ce nu prinseseră vremea de glorie a anilor ‘70, cântă alături de ei, demonstrând perpetuarea succesului, în ciuda absenţei şi a interdicţiilor. În 1992, „Phoenix” produce un disc de înaltă ţinută artistică, implicând vestitul cor „Song” şi „Orchestra simfonică a Radio Bucureşti”, disc intitulat „Symphoenix - Timişoara”. Sărbătorirea, în 1997, a 35 de ani de activitate, aduce cu sine albumul jubiliar „Aniversare 35″, care conţine o nouă înregistrare a vechilor succese.
Un an după aceea, are loc un gigantic turneu prin cele mai mari oraşe ale României, cu punerea în scenă a „Cantafabulelor”, cu balet, costumaţii, proiecţii de film şi video, susţinute de o uriaşă instalaţie de sunet şi lumină. După alţi doi ani, apare primul disc cu cântece noi, intitulat „În umbra marelui URSS”, însoţit de o variantă în limba engleză „In the shadow of the big bear”, interpretată de fostul basist al formaţiei „Black Sabbath”, Malcolm J. Lewis, după care are loc un turneu de prezentare a noului disc în Germania. În toamna lui 2002, la Sala Polivalentă din Bucureşti, are loc concertul de aniversare a 40 de ani. Sunt invitaţi foşti membri ai trupei, muzicieni de diverse generaţii, iar spectacolul, care a durat cinci ore, a însemnat un remember muzical al celor patru decenii de activitate.
În 2005, este lansat albumul „Baba Novak”, care conţine melodii mai vechi, compuse în engleză, în anii ‘80, acestea fiind prelucrate şi adaptate pe texte româneşti. Este realizat, cu această ocazie, primul videoclip „Phoenix”, la piesa „Mila 2 de lângă 3”.

Aniversare 45

Anul acesta, „Phoenix” a împlinit 45 de ani, prilej cu care preşedintele Traian Băsescu i-a decorat pe actualii membri ai trupei: Nicu Covaci, Josef Kappl, Mani Neuman, Cristi Gram, Bogdan Bradu şi Ionuţ Contraş, cu Ordinul Cultural al României în grad de Cavaler, iar Ovidiu Lipan Ţăndărică a primit Ordinul în grad de Ofiţer, deoarece deţinea deja cealaltă medalie.
Din punct de vedere muzical, evenimentul a fost marcat, luni, printr-un concert unplugged, la Teatrul Naţional din Bucureşti, alături de invitaţi de marcă: Gheorghe Zamfir, Dumitru Fărcaş, Johnny Răducanu, Marius Mihalache, Stelu Enache şi Tavi Colen. Urmează, în decembrie, noi concerte în capitală şi în ţară. Marele absent, atât de la ceremonia de la Cotroceni, cât şi de la concertele aniversare, este Mircea Baniciu, cel care, datorită unei noi escaladări a eternului diferend cu Nicu Covaci, a decis să părăsească formaţia.
Dincolo de orgoliile acestor mari artişti, care fiecare în parte reprezintă o importantă personalitate artistică de sine stătătoare, rămâne, însă, contribuţia muzicii „Phoenix” la patrimoniul de cultură autentic românească.
„S-ar putea să fie ultima aniversare”, afirma, zilele trecute, liderul trupei, Nicu Covaci, privind, însă, cu celălalt ochi, plin de speranţă, la proiecte de viitor, dintre care se remarcă preconizata apariţie, în primăvara anului următor, a unui nou album, intitulat “Antemioriţa”. Legenda merge mai departe în acelaşi ritm haiducesc.
http://www.crisana.ro/stiri/reportaj-24/-phoenix-nemuritorii-rockului-romanesc-52410.html

Iata ca renaste cel ce, singur, are
darul de-a se-ntoarce, curatit prin mare
foc; duhovniceste, cel hranit cu ambrozie
‘n varf de chedru verde; cumpana si osie,

noua ani de-a randul; dupa care noua,
penele-i se umplu de mireasma noua;
si,-auzind el toaca, intra, cu suava-i
boare, pe-mserate, in altar, cu ava;

iar de cum se-asaza pe jertfelnic, arde
‘n repede lumina de vapai inalte, –
ca sa se vadeasca viu, in zori, si fraged
cel pe-a carui piatra nu e scris

Fie să renască numai cel ce har
are de-a renaşte, curăţit prin jar,
din cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrum,
astăzi ca şi mâine, pururi şi acum.

Manipularea prin presa populista

            Recentul caz al jurnalistului Bogdan Chirieac pune în lumină un anumit mod de a face presă în România. Sintetizând, ziaristul, asociat al firmei Centrul pentru Servicii de Radiocomunicaţii SRL (CSR), a intermediat vânzarea de echipamente speciale de telecomunicaţii din partea Motorola către Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, beneficiarul fiind, deci, Statul român. Ce i se poate imputa lui Bogdan Chirieac? Faptul că şi-a folosit influenţa gazetărească pentru a promova afacerea respectivă, publicând în ziarul “Gândul” un material prin care făcea o reclamă mascată echipamentelor Motorola? Sigur că acest fapt nu este deontologic, ziaristul încălcând un cod etic, mai degrabă, dar nimic din procesul afacerii nu relevă vreo ilegalitate comisă. Cu alte cuvinte, omul s-a folosit de relaţiile sale pentru a face bani în mod legal, atâta tot şi nimic mai mult. “Evenimentul zilei”, ziarul care a dezvăluit întregul caz, ne-a obişnuit, în ultimul timp, cu acest tip de atac populist, în care nu sunt dezvăluite afaceri ilegale, ci doar se asociază sume exorbitante alături de persoane publice, asupra cărora trebuie să se reverse furia omului sărac şi umil.                    

          Prin aceste atacuri îndreptate împotriva unor ziarişti nu se doreşte, se pare, altceva decât discreditarea ziariştilor potrivnici preşedintelui Băsescu, iar Bogdan Chirieac era un critic acerb al acestuia, fiind şi pomenit de şeful statului, cu câteva zile înainte de a exploda subiectul în presă, într-o emisiune televizată, urmată de prezenţa preşedintelui în redacţia “Evenimentului zilei”, la distanţă de câteva zile. Genul acesta de presă mizează cu succes pe ura acumulată de cei mulţi faţă de cei care au tras ţepe de miliarde şi care sunt la adăpostul vreunor probleme cu justiţia. Se copiază, de fapt, reţeta folosită cu succes în politică de Traian Băsescu. Pe lângă mercantilismul care nu mai are nevoie să fie demonstrat, unii ziarişti folosesc arma populismului pentru a face rating.                             

         Într-o societate cu discrepanţe sociale de tip latino-american, reţeta garantată a popularităţii ţi-o dă solidaritatea cu cei mulţi şi năpăstuiţi. Mai grav e când te foloseşti de mase pentru a le asmuţi împotriva unor persoane publice, doar cu scopul unui atac de presă comandat de liderii politici sau de mogulii care te susţin. Pentru că, la fel ca şi în cazul declaraţiilor demagogice ale lui Băsescu, urmările nu sunt decât la nivelul imaginii, neexistând consecinţe juridice ale acestor atacuri, nici măcar atunci când s-ar impune. A face afaceri cu statul a devenit, din start, o acţiune blamabilă, ca să nu mai vorbim de imaginea comunistă, preconcepută, a ziaristului boem şi sărac, care dă în ciocoi şi care abia dacă are bani de tutun şi cafele. Va trebui să învăţăm să acceptăm că se pot face bani indiferent de profesie şi că o societate capitalistă de consum, la care ne adaptăm cu greu, impune, în primul rând, capitalul ca valoare şi dinamica acestuia, dincolo de înţepenirea într-o deontologie rigidă.                    

        De ce ziariştii nu ar face afaceri cinstite? Sau de ce nu ar fi chiar bogaţi? Sunt întrebări pe care, peste câţiva ani, nu şi le va mai pune nimeni, pentru că sper că se va ajunge şi la noi ca în Occident, unde mulţi dintre jurnalişti câştigă foarte bine atât din presă, cât şi din afaceri proprii. 

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/manipularea-prin-presa-populista–52167.html

Şoarecii de bibliotecă au ajuns şobolani

            În instituţiile de cultură, un lucru e sigur: se doarme bine. În mai toate birourile în care descinzi reîntâlneşti acelaşi tip uman. Te întâmpină câte un domn cam pe la 50 de ani, de regulă corpolent şi cu un glas sonor, după care începe taifasul. Rişti să caşti de plictiseală timp de aproape un ceas, ascultând jelaniile individului cu aere de nobleţe jignită. Ideea lipsei banilor, justificată până la un punct, devine un alibi mereu introdus în discuţie atunci când vine vorba de vreo activitate. Până la urmă, ajungi să crezi că eşti pe la vreo cameră de comerţ. Te dezmeticeşti rapid şi începi să înţelegi că nu te afli decât în faţa unui funcţionar de colecţie ce se plimba cu secretarii de partid pe la tot felul de acţiuni bahico-folclorice care ţineau sus steagul propagandei de partid. Cât priveşte nivelul său spiritual, după o poliloghie, spusă şi aia cu intermitenţe, omul răbufneşte sincer: „Mă, să fie bine aici”, mângâindu-şi pântecul dăbălat peste pantaloni. Şi, într-adevăr, nu poate fi chiar rău, de vreme ce o grămadă din prietenii de ieri, adică vechii activişti, sunt şi azi, bine mersi, la loc de frunte.          

          Până la urmă, este cât se poate de clar că omului îi convine sinecura petrecută în aburii de pălincă ce te lovesc de cum intri. Cu toate acestea, nu toţi sunt inofensivi: unii te iau chiar tare, indicându-ţi cum şi ce să scrii mai ceva ca un patron. Dacă nu o faci, iritarea lor e mare, pentru că vezi doamne, ei sunt personalităţile mereu ultragiate ale urbei. Unii te mai trimit şi la plimbare, nu-i nimic, eşti tânăr şi poţi să o faci, lăsând în urmă, cu plăcere, figura de somn cu mustăţi lungi sau de viezure isteric ce-ţi rânjeşte din vizuina îmbâcsită.      

http://www.crisana.ro/stiri/social-15/soarecii-de-biblioteca-au-ajuns-sobolani-51932.html

Mulţimea vidă

     

     

          În România, există, din câte putem vedea cu ochiul liber, o inapetenţă istorică pentru justiţie. Practic, instinctul juridic nu este în sângele naţiei noastre. Societatea modernă, întemeiată pe o concepţie juridică potrivit căreia statutul individului e reglementat prin drepturi şi obligaţii, a fost importată la noi odată cu prefacerile istoriei universale. Cu toate că noi, cei din răsărit, prin cultura noastră, nu avem o propensiune spre raţionalism, necesitate, lege şi ordine, fiind mai degrabă sub influenţa imboldurilor inimii, suntem nevoiţi totuşi să asimilăm valorile Occidentului, pentru a putea ţine pasul cu trenul istoriei. Încercarea noastră de a absorbi moduri de funcţionare socială străine nouă se loveşte, însă, de o barieră nativă a românului în faţa a tot ceea ce înseamnă stat de drept, democraţie, justiţie democratică etc.
           

           Rezultatul eforturilor noastre de adaptare sfârşeşte, adesea, într-o pantomimă penibilă. Modul în care se face justiţia este un exemplu elocvent în acest sens. Pentru noi, vinovat e doar cel calomniat, batjocorit în faţa lumii, făcut de ruşine în faţa oamenilor. Acest tip de sancţiune este suficientă pentru a satisface pofta de justiţie. Actul de justiţie în sine şi sentinţa finală nu mai contează. Un proces serios, realizat într-un cadru instituţional, în care sunt respectate procedurile juridice, ar fi ceva mult prea impersonal, astfel încât o sentinţă pronunţată într-un asemenea caz ar lăsa rece pe mai toată lumea. Adevărata pedeapsă la români nu e aceasta, ci aceea de a-l terfeli public pe cel ales să fie victimă, de a-l umili în faţa celor mulţi, care se simt astfel răzbunaţi, văzând boierul, de pildă, târât prin noroi. Am putea spune că este o reminiscenţă a subconştientului colectiv ţărănesc, pentru care actul de dreptate nu putea fi făcut decât în felul acesta: conacul ars, boierul tras de barbă şi coniţa siluită într-o demonstraţie de virilism carpatin.
           

          Astăzi, plebea nu îşi mai poate permite asemenea barbarii, dar are, în schimb, parte de eşafodul butaforic al circului din justiţie. Odată telenovela consumată, cu personajul principal filmat din toate unghiurile posibile, pentru a surprinde o fizionomie de victimă, procesul e ca şi încheiat, iar sentinţa dată. Oprobriul public îl va urmări pe acuzat mult timp după aceea şi, poate, chiar îl va trimite pe tuşă pentru o perioadă. Cazul e dat uitării, chiar dacă procesul este încă pe rol, însă scopul adversarilor politici fiind deja atins, nu mai contează actul de justiţie în sine, cât timp poporul jubilează la circul care i se serveşte. Bălăcăreala, umilinţa şi ţigăneala ţin locul unei justiţii drepte. Felul acesta de a pedepsi e mai pe placul românului, pe care nu prea-l trage inima la pedepse dure. Ameninţarea cu sancţiuni drastice stârneşte o oarecare milă şi o anumită înţelegere pentru biata natură umană, atât de vulnerabilă la încercările vieţii. “E şi el om!”, zice românul cu înţelegere, când o comite careva. La noi sintagma: „a fi om”, în loc să-l definească pe cel cinstit, corect şi de cuvânt, exprimă mai degrabă compasiunea pentru starea bicisnică a celui ticăloşit. A fi om, în loc să fie un sinonim al virtuţilor, ajunge în mod distorsionat să fie locul comun al viciilor.
           

          De ani de zile, românii îşi tot critică politicienii, presa pune stigmatul pe clasa politică, toată lumea arată cu degetul acuzator spre cei care ne conduc şi nimeni nu se întreabă că vina ar putea fi şi în altă parte, şi anume în rândul celor mulţi şi dezbinaţi. Dezbinaţi de invidii, meschinării, ticăloşii, lăcomie, egoism şi alte defecte puse doar în cârca politicienilor. Nu reprezintă oare atacul la adresa clasei politice alibiul perfect menit să ne abată privirea de la oglinda propriei nimicnicii?
Iar politicienii noştri nu se simt ameninţaţi pentru că nici cei mulţi nu au calitatea morală şi şira spinării necesare pentru a fi demni în faţa lor, marea masă de români resemnându-se să rămână răbdătoare ca vita de pripas         

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/multimea-vida-51877.html

Mascarada anticomunistă

 

            După 1990, anticomunismul a devenit vocaţia multor intelectuali sau oameni politici, care au invocat mereu, în sprijinul convingerii lor, disidenţa practicată înainte de revoluţie. Dacă, în alte părţi, revoluţia a fost de catifea, la noi disidenţa a fost una de catifea, fumul ei revoluţionar ieşind doar din ţigările pufăite tacticos, prin ungherele boemei călduţe. Critica anticomunistă, câtă se pretinde ea că a fost, a vizat, în special, perioada ceauşistă, mult mai mult decât anii de groază ai stalinismului în România. Până şi victimele închisorilor bolşevice s-au putut manifesta, după ce i-a eliberat Dej, în ‘64, din puşcării.

           Explicaţia ciudatei libertăţi de mişcare şi de exprimare avea să vină cu anii, producând un şoc dureros. Mulţi dintre acei oropsiţi sau sfinţi ai închisorilor au fost mai degrabă dracii închisorilor. Intelectuali ca Paleologu, Dan Amedeo Lăzărescu, Quintus, Bălăceanu Stolnici, şi lista poate continua, au făcut turnătorie de cea mai joasă speţă. Cei mai mulţi au continuat pactul cu diavolul şi în perioada regimului ceauşist, când aveau să se bucure de tot felul de privilegii, de genul călătoriilor în străinătate, precum şi de condiţii materiale bune, menite să asigure liniştea creaţiei şi, totodată, somniferul pentru o conştiinţă împăcată. Aceşti intelectuali, care s-au pretins mereu mari cosmopoliţi şi pro-occidentali, au fost cât se poate de ataşaţi de regimul naţionalist-comunist - după cum îl etichetau - condus de Ceauşescu, faţă de care nu numai că nu au protestat, ci cu care chiar au colaborat strâns şi avantajos.
          

        Să nu o uităm aici nici pe Mona Muscă, politiciana care a pozat, mult timp, într-o fiinţă superioară moral, ce predica, pe unde apuca, buna cuviinţă, cinstea şi caracterul, fără de care nu faci nimic în viaţă, cum nu uita ea să adauge mereu. Dânsa ne-a demonstrat, însă, că s-a descurcat destul de bine în viaţă fără aceste calităţi, lipsa lor desăvârşită înlesnindu-i succesul obţinut printr-un parvenitism abject. Toate aceste scârnăvii venerabile, defuncte sau în viaţă, ca şi mulţi alţi disidenţi de colţul mesei, de tipul lui Liiceanu sau Pleşu, au devenit mari anticomunişti dornici de compătimirea şi de admiraţia celor din jur, pe când rezistenţa anticomunistă din munţi, doar pentru faptul că aparţinea, în bună măsură, unei mişcări politice controversate, care a făcut şi rele şi bune - aceea legionară - este ţinută la indexul istoriei şi nu este pomenită mai deloc. Această judecată strâmbă ne demonstrează, încă odată, că de supravieţuit prin cotloanele şi ungherele istoriei nu supravieţuiesc decât cameleonii ce-şi schimbă mereu culoarea, pentru a putea înghiţi rahatul politic al momentului.
            

          Farsa anticomunismului românesc este uşor de demascat. În România, nu a existat un comunism autentic, de credinţă sinceră, ca în alte ţări, precum Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, unde s-a manifestat un partizanat puternic de stânga. Pe fondul înrăutăţirii situaţiei din ţările respective, au putut să apară revolta şi disidenţa adevărată, în sufletele celor care crezuseră într-un ideal comunist, trădat de mai toţi liderii fostului bloc sovietic. Comunismul a fost mai degrabă mimat în România de către promotorii săi, astfel încât era greu să se nască o reacţie de respingere vehementă în sânul său, ca în alte ţări.
       

         Cu alte cuvinte, noi nu am avut comunişti adevăraţi ca să putem avea anticomunişti pe măsură. De aceea, agitaţia anticomunistă retroactivă a unora ascunde, de fapt, mascarada profitorilor politici de ieri şi de azi.        

  http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/mascarada-anticomunista–51710.html