Generaţia absentă

           Problema tinerei generaţii de după 1990 a constituit, deseori, subiect de îngrijorare pentru politicienii ţării, dar niciodată preocuparea nu a depăşit stadiul unei alarmări trecătoare. Mereu au fost alte priorităţi: scandaluri politicianiste, dezbateri şi conflicte mediatice axate pe rechizitorii ale trecutului comunist sau pseudo-reforme sociale.           

           Tabloul anilor 90 reflectă un hibrid social perfect. Pe de o parte, existau reminiscenţele educaţiei rigide vechi, iar pe de altă parte, libertatea tot mai greu de controlat a unei societăţi deschise, care recupera fără niciun discernământ produsele culturale de consum din Occident. Între cele două tendinţe care se băteau cap în cap, se năştea generaţia pierdută pe drumul tranziţiei… Crescuţi în acele vremuri tulburi, tinerii de azi, odată ajunşi maturi în a-şi decide soarta, tind să opteze pentru varianta unei vieţi în afara ţării, chiar dacă acolo sunt nevoiţi să presteze tot felul de munci mai mult sau mai puţin calificate. Fenomenul e în plină derulare şi, probabil, că va continua în următorii ani. Explicaţia acestei stări de fapt rezidă în dezinteresul arătat ani de zile de statul român pentru educaţie, care a reprezentat, la rândul ei, ca atâtea alte domenii de activitate, o sursă de corupţie pentru mulţi. Cei care trebuiau să ofere cadrul unei dezvoltări sănătoase, din punct de vedere fizic şi mintal, pentru tânăra generaţie, au avut alte priorităţi, precum buzunarul propriu, iar efectele au şi început să se vadă. Cel mai bun semn că prezentul nu aparţine tinerei generaţii îl reprezintă preocuparea obsesivă a unora de a condamna tardiv comunismul, când mai degrabă ar fi momentul să condamne cei 17 ani de mafie economică şi politică, datorită căreia tinerii au un prezent şi un viitor atât de luminos la căpşuni, în Spania. Parafrazându-l pe Eminescu, am putea spune: “Ai noştri tineri în Spania învaţă… căpşuna întreagă să o culeagă”.             

          Dincolo de hazul nostru de necaz rămâne realitatea concretă a vieţii tot mai grele şi a posibilităţilor de realizare din ce în ce mai mici ale atâtor absolvenţi de studii, care sunt nevoiţi să-şi sacrifice de multe ori vocaţia şi pasiunile profesionale, prestând munci de jos în vest, pentru a-şi asigura pe viitor un trai decent. Alţii ajung să spele vase în America, prin programe de muncă pentru studenţi, mulţi dintre ei preferând să rămână ilegal acolo, gândindu-se cu groază la o întoarcere în marele neant valah. Chiar dacă unii dintre aceşti tineri ajung să se realizeze material, preţul plătit e unul prea mare, iar sentimentul dublei neîmpliniri, ca om şi ca român, le va crea o infirmitate socială pe care o vor resimţi mereu. În condiţiile în care rămân să muncească în ţară, după ce au plătit din greu taxe de studii, tinerii se trezesc cu banii daţi, cu diplomele în mână şi cu perspectiva unor locuri de muncă sub nivelul pregătirii lor sau în alte domenii decât cele pentru care s-au pregătit. În cazul cel mai rău, ajung să fie umiliţi pe bani de nimic în subordinea unor bişniţari, care au devenit mari patroni.            

          Extrapolând tema destinului acestei generaţii atomizate social la istoria naţională, ne putem da seama că e plin de generaţii pierdute în istoria noastră, toate ca o consecinţă a incapacităţii noastre de a ne coagula ca o comunitate cu scop şi sens istoric. România nu mai are obiective istorice proprii, iar faptul că generaţiile tinere, care sunt simbolul vitalităţii unui neam, au parte, fie acasă, fie pe unde se duc, de o existenţă socială larvară, ne situează, ca ţară, în subistorie.   

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/generatia-absenta-51307.html

Codaşii fuduli ai Europei

             Incapacitatea de a absorbi fondurile structurale face ca România să plătească la Uniunea Europeană mai mult decât primeşte. Paradoxal, codaşa Europei a ajuns în clubul select al contribuitorilor neţi, alături de Germania, Marea Britanie, Suedia sau Olanda, ţări care plătesc la bugetul Uniunii Europene mai mult decât primesc. În calitate de membru al Uniunii Europene, România trebuie să achite, în acest an, o contribuţie de 1,15 miliarde euro, din care deja au fost virate peste 900 de milioane. Suma iniţială era de 864,4 milioane euro, dar, între timp, contribuţia ţării noastre s-a majorat cu 250 de milioane de euro, datorită mai ales creşterii economice înregistrate în 2007. În schimb, avem de încasat, până în 2013, circa 30 de miliarde de euro din fondurile structurale, bani care - atenţie! - sunt condiţionaţi de prezentarea unor proiecte şi programe viabile.           

          Integrarea României în UE a fost văzută, ani la rând, mai mult ca un cadou făcut nouă, de care ne vom bucura stând la căldurică în Uniunea Europeană, unde, nu-i aşa, e cald şi bine şi nu ne mai supără nimeni. Dar lucrurile se pare că stau cu totul altfel, de vreme ce realizăm, treptat, că România reprezintă pentru Europa, în primul rând, o piaţă de desfacere menită să fie controlată, anual, prin baremuri şi parametri impuşi în favoarea sau defavoarea ţării noastre. Pentru a-şi asigura piaţa de consum pentru produsele sale, UE impune limitarea producţiei proprii în anumite sectoare. Înghiţind ceea ce ne vine din afară, devenind aşadar folositori Europei, începem să înţelegem care a fost motivul integrării noastre premature în sânul comunităţii europene. Propaganda integrării a funcţionat perfect. Ani la rând, s-au tot rostit fraze demagogice cu privire la valorile europene şi la nivelul de civilizaţie ce vor fi asimilate de noi, odată cu integrarea, creându-le, astfel, românilor iluzia că Europa nu va dormi liniştită până când nu ne va vedea şi pe noi spălaţi, parfumaţi şi cu unghiile tăiate. De fapt, europenii occidentali nu fac altceva decât ceea ce ştiu ei cel mai bine să facă în istorie, şi anume să creeze colonii, fapt care nici nouă, de altfel, nu ne creează probleme de adaptare, având atâta experienţă istorică în a fi slugi la noi acasă.            

          Românul îşi continuă, şi în relaţia cu Europa, destinul său istoric, de a se pune preş oricui vine de afară, de a se freca de piciorul mai mare al stăpânului, pentru ca, mai apoi, să-şi răzbune umilinţa îndurată asupra celui pe care îl poate şi el umili, de obicei, tot un român. Iar dacă nu ne mai rămâne nimic de făcut, ne întoarcem la folclor - care nu numai că nu are probleme de conservare, ba e chiar actual, reprezentând viaţa cotidiană în anumite laturi ale ei - prin care ne trecem dorurile, bocetele şi veselia noastră cu care sperăm să-i impresionăm pe străini. Asta, în cazul în care nu ne apucăm să-i speriem cu deprinderile multora dintre ai noştri. Sigur, sunt şi români aflaţi în străinătate care muncesc pe rupte, dar care, dacă se vor întoarce cu agoniseala de câţiva ani şi cu gândul de a porni o afacere, vor veni şi cu handicapul absenţei din ţară, unde, dacă nu eşti pe lângă cei care trag sforile, eşti izolat complet. Mai grav e că, dincolo de toate realităţile României concrete şi profunde, vom auzi, în continuare, placa politicilor europene fără putinţă de concretizare şi, pe deasupra, ne vom alimenta zilnic cu porţia de scandaluri de moment ale clasei politice. La toate acestea, noi nu reacţionăm altfel decât îndemnându-ne unii pe alţii să tragem semnalul de alarmă, pentru a opri trenul care nu merge în direcţia bună. Fără putinţă, însă, de a scăpa de pe linia ce duce spre nicăieri…            

http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/codasii-fuduli-ai-europei–51000.html

Multinaţionala bate naţionala

            În ultimii ani, în România, au început să apară tot mai multe investiţii străine, marile trusturi şi corporaţii multinaţionale din vest găsind, aici, o piaţă virgină şi o forţă de muncă pe cât de numeroasă, pe atât de ieftină. Faptul e pozitiv, fie şi numai pentru că încă recuperează angajaţii lăsaţi de izbelişte de o economie falimentară. Dar modul de adaptare a formelor capitaliste se loveşte de tipicul românesc, social şi mental. Conceptul de trust multinaţional e discutabil, el însuşi, prin faptul că se ajunge, de fapt, la un stat în stat, care tinde să absoarbă iniţiativele private mici şi mijlocii, în care se oglindeşte mult mai bine esenţa liberalismului economic, dat fiind faptul că au la bază acţiunea economică individuală. Fenomenul e, probabil, mai complex în esenţa sa, ţinând mai degrabă de natura umană, a cărei tendinţă e aceea de supunere şi acaparare a elementului inferior.                          

          Revenind la momentul de întâlnire a multinaţionalelor occidentale cu piaţa românească, sesizăm următoarea situaţie. Investitorii străini vin, la noi în ţară, bine informaţi cu privire la stadiul de dezvoltare din zonă. Ce găsesc ei aici? Din start, se aşteaptă să găsească forţă de muncă ieftină, instituţii uşor de manevrat în interes propriu, prin corupere, o aplicare discreţionară şi discriminatorie a legii şi politicieni uşor de cumpărat. Toate acestea nu-l oripilează câtuşi de puţin pe omul de afaceri străin, aşa cum am fi tentaţi să credem. Dimpotrivă, lui îi convine ca prin coruperea uşoară a factorilor de decizie să-şi obţină avizele favorabile, care-i înlesnesc demararea proiectului. Obţinând terenuri în zone cu potenţial economic şi închegând relaţiile necesare, nu va mai fi deranjat de nimeni, asigurându-şi protecţia, chiar dacă, pe mai departe, vor avea loc abuzuri împotriva angajaţilor sau trişări ale fiscalităţii. Firma, odată pusă pe picioare, porneşte la treabă cu o conducere băştinaşă, care se obligă să aducă o cifră de profit stabilită de patron. Schema organizatorică e importată de afară, fiind implementate concepte de firmă care mai de care mai sofisticate. De exemplu, termeni ca workshop, trainner, layout, team building ajung şi până la urechea lui nea Costică, acela care, până mai ieri, trudea în uzina comunistă.                      

          La nivelul aparenţelor, totul e spoit cu un luciu de profesionalism elegant. Mai în adâncime, dai de profunda realitate românească de zi cu zi, care, de fapt, domină investiţia străină: oameni prost plătiţi, angajaţi puţini, volum mare de lucru, condiţii de lucru improprii, ore suplimentare neplătite, promisiuni salariale neonorate, totul precar şi cu investiţie minimă, care oricum se amortizează rapid, pentru ca în scurt timp să se ajungă la profituri mari. Cu alte cuvinte, nu se schimbă nimic pentru românul truditor la marea companie străină, atât de grijulie în politica de comunicare publică, dar atât de lipsită de respect faţă de drepturile angajaţilor şi atunci când vine vorbe de protejarea acestora de posibile abuzuri. Străinul e pragmatic, bagă banul şi-l scoate de „n” ori, iar românii - vătafi sau slugi - se umilesc între ei pentru profitul străin. Marea masă de angajaţi e împovărată de condiţia ce-i este rezervată, e dezinformată total şi nu face altceva decât să bombăne pe la colţuri şi să ciupească de ici -colo câte ceva, dacă i se iveşte ocazia, că doar românul e învăţat ca de unde munceşte, de acolo să şi trăiască. Nu mai contează atât venitul lunar oficial, cât ceea ce pică pe lângă, în completare. Pentru simplul motiv că aproape nimic nu se respectă din punct de vedere contractual, totul e o cacealma pe hârtie, care nu are nici o putere în faţa angajatorului la cheremul căruia te afli.                    

          În România, poţi lejer să-ţi pierzi locul de muncă printr-un abuz grosolan şi nimeni şi nimic să nu te apere. Nici legile, nici oamenii care ar trebui să le aplice corect şi nici măcar europeanul bonom şi politicos, al cărui profit parcă se rotunjeşte odată cu zâmbetul său indulgent cu care te întâmpină. Occidentalii ştiu să respecte drepturile elementare la ei acasă, pe când aici, nu numai că nu îi interesează vreun progres în acest sens, ci chiar le convine pasivitatea civică, aceea care nu le tulbură drumul spre profitul rapid, obţinut cu preţul exploatării dure a angajaţilor. Iar românii, în marea lor pondere, sunt complet depăşiţi de ceea ce li se întâmplă, aşa că nu le rămâne decât să aleagă, în continuare, între sclavia pentru bani mai mulţi, lucrând în străinătate, sau sclavia pe bani mai puţini, lucrând în ţară.  

 http://www.crisana.ro/stiri/controverse-23/multinationala-bate-nationala–50698.html