“Mare om, mare caracter…”

          Mircea Dinescu ne-a arătat tuturor după 90 încoace, ce scurte sunt revoluţiile şi ce lungă poate fi burghezia. Poetul portofel, cum l-a poreclit CTP, îmbătrâneşte prost spre deosebire de vinul pe care-l cultivă. De fapt, pe Dinescu, cel mai bine l-a caracterizat regretatul poet Cezar Ivănescu, într-o emisiune al lui Dan Diaconescu. Cezar Ivănescu, care făcuse box în tinereţe, mărturisirea:  …” Tin minte că după Revoluţie m-am dus cu soţia mea în audienţă la Gabriel Liiceanu. Se lămurise şi el cum e cu Mircea Dinescu. Îi zic, dom’le, ăsta e un tip care cere tot timpul palme. Şi el zice aşa este şi n-ai cum să nu i le dai. Mulţi în tara asta te forţau să le dai palme. Lui Mircea Dinescu i-am dat palme de vreo trei ori. Dar n-are nici un efect, asta-i nenorocirea”.   

 

                                                                

                      

  Iată un articol apărut în 7plus, despre noile dovezi de caracter ale poetului portofel:         

  http://www.7plus.ro/?arhiva=12/05/2008&id=5543

Râma din undiţa mogulului

Dacă articolul lui Cornel Ivanciuc despre bloguri era măcar bine scris şi prezenta şi nişte adevăruri, în schimb articolul lui Marius Tucă despre bloggeri e slab de tot. De fapt nu ţin minte să fi citit ceva interesant de acest Tucă. Reţin doar figura de bâtlan uimit sau de pinguin cu fruntea lată şi nedumerită, cu-n aer de multe ori încurcat şi stângace, care se exprima greoi prin propriile emisiuni, unde nu spunea mai nimic, ci doar îşi mai arăta din când în când narcisismul tipic de oltean, care se crede buricul pământului. În articolaşul său, caracaleanul purtător de bretele scrie la un moment dat de bloggerii, care îşi pun poze în care vor să pară sexy sau inteligenţi. Articolele gurului Tucă sunt însoţite şi ele de poză. E adevărat că nu vrea să pară nici sexy şi nici inteligent, asta poate şi pentru că i-ar fi şi greu să înşele aparenţele. E drept, mi s-ar putea replica precum în bancul cu Caracal, în care unul întreabă în tren: Aici e Caracal ?, iar celălalt răspunde: Bine că eşti tu deştept! Dar în cazul de faţă e chiar invers, caracaleanul Tucă îi priveşte pe bloggeri, ca pe nişte caracaleni, iar bloggeri îi pot răspunde: bine că eşti tu deştept! Ce este de-a dreptul stupid în atacurile acestor ziarişti, care vizează lumea blogului, este acuza generală şi superficială. Ca şi cum acest spaţiu ar fi damnat din start, prostiei şi frustrării. Asta de fapt e deja o mare prostie, care ascunde răutatea unora, ce cred că dacă au avut succes la public au şi valoare şi care-n înfumurarea lor stupidă de ziarişti tip guru pretind că doar ei sunt singurii legitimaţi în a-şi da cu părerea pe plaiurile mioritice. Pentru Tucă, bloggerii sunt doar nişte râme. Să zicem că o fi plin de râme şi de frustraţi printre bloggeri, dar măcar aceste râme nu stau în undiţa mogulului.

Cafteală prezidenţială

         Campania pentru alegerile locale a început cum nu se poate mai anost. Nimic din ceea ce se întâmplă până acum, nu depăşeşte rutina scenariului obişnuit de campanie, afişe, bannere şi pomeni electorale. Pachetele cu alimente, demagogia proiectelor, care ba trebuiesc continuate, ba trebuiesc începute, toate acestea nu mai conving pe nimeni. Legat de proiecte, ele vor fi mereu o armă pentru politicieni, pentru că într-o ţară în care nu se face mai nimic, proiectele nu vor muri niciodată. Totul e conservat la stadiul de proiect în România, iar atât timp cât nu se finalizează ceva, vom vorbi mereu de proiecte. Este foarte adevărat că oamenii sunt din ce în ce mai îndepărtaţi de politică şi le vine tot mai greu să reacţioneze la stimulii unor declaraţii politice denunţătoare, pentru că s-au săturat de denunţurile fără urmări ca şi de eternele proiecte. În ciuda acestei apatii, care parcă prognozează moleşeala verii caniculare ce va să vină, cineva se gândeşte mereu la popor şi e dispus să-l trezească din amorţeală. Marele caftitor politic, Traian Băsescu, nu s-a dezminţit nici de data aceasta şi a decis să tulbure niţel apele, aşa cum numai un fost marinar o ştie face. Atacul l-a vizat în principal pe Ion Iliescu, pe care l-a acuzat că în calitatea sa de specialist în lovituri de stat a negociat cu PNL, suspendarea sa ca preşedinte în schimbul susţinerii la guvernare. Prin replica sa, Iliescu îl califică pe Băsescu ca fiind un om cu obsesii maladive şi lipsit de orice pregătire politică “Am mai avut din păcate o experienţă istorică cu un şef de stat care era obsedat de lovituri de stat. Şi ştim bine cum a terminat. Este vorba de Nicolae Ceauşescu. N-aş vrea ca domnul Băsescu să întindă coarda până acolo, să repete comportamentul acelui şef de stat”.

       Interesante nu sunt atât schimburile de replici schimbate între cei doi, practic se reiau acuzaţii şi etichete mai vechi,. Interesantă e miza acestui atac. Traian Băsescu s-a hotărât să apese pedala electorală lovind în Ion Iliescu. De ce oare? În loc să se certe Blaga cu Diaconescu avem o polemică între un fost şi-un actual preşedinte şi asta în plină campanie pentru alegerile locale. La ora aceasta românii sunt din ce în ce mai lipsiţi de reacţie la stimulii politici agresivi din declaraţiile pe care le-ar putea lansa majoritatea dintre cei ce formează clasa politică. E greu să mai impulsionezi un electorat suprasaturat de tiribombe politice, atunci când te numeşti Blaga, Diaconescu, Orban, Videanu, Guşă şi lista politicienilor de tip second hand poate continua mult şi bine. Doi oameni politici mai deţin la ora aceasta, puterea de a prinde electoratul în cătuşele hipnotice ale charismei lor. E vorba de Traian Băsescu şi de Ion Iliescu. Cei doi sunt cu adevărat ceea ce se cheamă animale politice pur sânge fiind în stare să provoace adevărate băi de mulţime şi să ridice libidoul electoral al cetăţenilor, până la a-i face pe aceştia să lipească orgasmic ştampila pe buletinul de vot. Aşa că un atac la adresa lui Ion Iliescu e cea mai grea lovitură pe care Traian Băsescu ştie că o poate da PSD-ului, atât de hulit de bucureşteni. Plus de asta, se cunoaşte faptul, că opiniile lui Ion Iliescu pot influenţa în continuare, atât unele mişcări de culise din partid, cât şi percepţia publică a cetăţenilor asupra vreunui personaj politic. Aşa că e foarte probabil ca acest duel să continue pe parcursul acestor doi ani electorali, cei doi fiind singurii care mai pot suscita ceva din patima politică de odinioară.

 

Vin ungurii!

-         Fraţilor, vin

-         Cine?

-         Ungurii

-         Când?

-         Mintenaş

-         Cu ce mă?

-         Cu trenul

-         Tulai doamne, da hai sa fugim…

 

Şi chiar nu e glumă fraţilor, că vin. Îmbarcaţi în dizpozitiv de la 1930. Pentru cine vrea să le facă cu mâna sau cu degetul prin gări, iată mai multe amănunte:   

 

 http://www.gardianul.ro/2008/05/06/dezvaluiri-c11/_nostalgia_ungariei_mari_in_pelerinaj_prin_ardeal-s113495.html

 

                                                    

 

Consumaţi, consumaţi, consumaţi!

           Cică azi e ziua bărbatului. Că aşa vrea Bergenbier, nu de alta. Din seria, o sărbătoare pentru fiecare zi. Trăim intr-o nebunie a sărbătorilor, tot timpul trebuie sărbătorit câte ceva, pentru că bineînţeles tot timpul trebuie să existe un consum aducător de câştig. În spatele fiecărei sărbători, o armată de contabili calculează profitul scontat. De mărţişor se vând brizbrizuri, de ziua femeii creşte vânzarea de prezervative şi onorariul striperilor, de 1 mai se bea bere şi se mănâncă mici, iar de Paşti şi de Crăciun,  consumul pe cap de locuitor depăşeşte cu mult nevoile pe 5 ani, al unei familii de africani pauperi.  Nu contează, hypermarketul să trăiască. După aceea sunt tot felul de sărbători şi zile, ale oraşelor, satelor, comunelor, ale berii,  ţuicii,  vinului. Nu ştiu dacă există o zi a câinilor, a pisicilor sau a animalelor mici, viezuri şi arici.  Sau de ce nu ziua porcului, atunci să vedem cine se mai încumetă să sărbătorească. Sigur, există şi ziua mondială a libertăţii presei, care s-a sărbătorit recent, există multe lucruri frumoase care au o zi a lor, dar cu toate acestea, raţiunea care stă la baza acestui calendar abundent în sărbători, care mai de care mai inedite, este una de natură comercială în primul rând. Omul nu poate să consume fără motiv, că de aia e om şi nu porc, sau nu?. El trebuie să-şi inventeze ocazii, dacă se poate cât mai nobile şi frumoase pentru a porni motoarele comerţului consumist. Toate au nevoie de o spoială în ziua de azi sau mai bine zis de o minciună. Un hypermarket, de exemplu, care nu este altceva decât o piaţă fără târguială, trebuie să arate frumos, să fie plin de reclame şi de tot felul de decoraţiuni interioare aferente promoţiilor. În felul acesta, senzaţia de turmă porcină turbată pe care ţi-o poate da aglomeraţia cărucioarelor doldora de alimente, e atenuată de aranjamentul estetic din jur, astfel încât nu mai ai senzaţia că eşti la piaţa Obor, deoarece totul e stilizat ambiental.

            Pe noi ca români însă, toată această psihoză a promoţiilor, a sărbătorilor şi a zilelor eveniment, ne loveşte direct în cap. Exact în locul în care suntem mai sensibili. Ce putea să procure o mai mare fericire, acestui popor, care ştie să petreacă, să se bucure şi să o ţină din chermeză în chermeză, decât hemoragia sărbătorilor de fiecare zi. O sărbătoare continuă, că doar viaţa e grea şi nu ne-a fost uşor niciodată. Românul are senzaţia mereu, că merită tot felul de compensaţii, prin sărbători şi chefuri, pentru greutăţile vieţii lui. Pe principiul, mai bine un cântec vesel să cântăm, iar când ne-o fi mai rău, aşa să ne fie, Amin! Revenind la sărbătorile noastre cele de toate zilele, şi chiar că sunt de toate zilele, mira-m-aş să fi scăpat una din cele 365, nu putem decât să ne uităm la noul tovarăş capitalist, care ne îndeamnă mereu: sărbătoriţi, sărbătoriţi, sărbătoriţi! sau altfel spus, consumaţi, consumaţi, consumaţi…

Anti-blogosfera

      Un articol interesant al lui Cornel Ivanciuc, editorialist la ziarul Gardianul

 

 

Ocolul blogosferei in 2530 de semne

 

Blogosfera romånului e ca un sat fara cåini, in care casele sunt lasate intentionat cu portile larg deschise si perdelele trase la o parte, ca sa-ti poti baga capul in intimitatea proprietarilor de blog si sa comentezi extaziat, sa te zvårcolesti de invidie, sa injuri cu sete asa cum nu ti-ai injurat dusmanul nici in ziua in care ti-a sedus nevasta, sa-ti dai cu parerea in chestii la care nu visai sa te pricepi nici mort si sa-ti pierzi bunatate de timp, de picaturi de timp din viata ta, pe care n-o sa ti-o dea inapoi niciun blogar. In blogosfera evolueaza o multime de frustrati care cer compensate, o gramada de complexati care asteapta intelegere si o  infinitate de prosti care vor sa epateze. Mintea prostului straluceste ca un soare negru in tenebrele blogosferei. Prostul este un cersetor sentimental, care se roaga de tine sa-ti arate cum intelege el lumea. Isi ofera serviciile de ghid intr-un labirint muced, iti face cadou roadele priceperii sale, iti smulge o vorba buna, care va fi hapul diurn al bolii sale fara leac. De departe, blogosfera a fost creata ca un paradis al prostilor. Prostul iti arata poze la care n-ai acces, iti explica poante pe care nu le-ai putea intelege singur si iti descrie locuri in care n-ai ajunge nici daca ai fi navigator pe internet. Marfa postata de blogari este ca preparatul pus la microscop. Prin el vedem vieti pustii, ratare cråncena, incultura cronicizata si extrem de multa singuratate. Un blogar are acasa o nevasta uråta cu spume, fosta activista de intreprindere, care nu accepta sa faca sex oral cu el nici amenintata cu divortul. Blogarul se consoleaza cu speranta ca-i scrie o subreta de 18 ani, ale carei injuraturi spumoase vor avea gust de prezervativ cu aroma de capsuni. Viteza cu care posteaza pe blog sumedenia de glumite fara sare si piper, pe care te imbie sa brodezi tot ce-ti trece prin cap, ascunde crizele sale de disperare, tot mai numeroase in ultima vreme.  Pentru profesori si ziaristi, blogosfera este un tobogan al ratarii. Profesorul va confunda blogul cu aula si pe cei care il lauda, cu studentii carora le va da nota de trecere. Daca e ziarist, va posta stupizenii pe care nu i le-ar publica nici cea mai proasta gazeta din lume. Si prostii si ratatii au tendinta sa discute despre lucruri interzise. Cei care vorbesc deschis despre intimitatea lor nu respecta intimitatea altora si nu merita sa fie respectati, atunci cånd ne someaza sa le respectam tabuurile

 

Deformatorii de opinie

            De ani de zile, încă din perioada de glorie al talk show-ului, marii formatori de opinie ai ţării, analiştii totali, au apărut în faţa poporului criticând la sânge clasa politică. Unii mai dotaţi în planul recuzitei dramatice, gen Cristian Tudor Popescu sau Mircea Dinescu, au părut mereu prin melodramatismul lor nişte sacrificaţi pe altarul “Adevărului”. Denunţând mereu corupţia şi minciuna politicianistă, aceşti înţelepţi ai tranziţiei au jucat mereu rolul de simpli cetăţeni scârbiţi de putreziciunea mafiotă a clasei politice. În felul acesta ei au devenit repede populari, un fel de supape  pentru năduful maselor. Ceea ce le-a adus succesul imediat, acest succes materializându-se într-un rating, care pentru unii a devenit o adevărată mină de aur. Crescând tirajul ziarelor, ele au devenit repede o ţintă pentru patronii moguli sau pentru trusturi străine de presă. Ziariştii deveniţi acţionari şi-au vândut acţiunile, iar odată cu ele şi verbele necruţătoare sau epitetele şfichiuitoare. În foarte multe cazuri nu vorbim doar de un simplu proces economic în care se vând şi se cumpără acţiuni. Cazul ziarului Adevărul este ilustrativ din acest punct de vedere, acolo încrengătura dintre guzganul rozaliu, defunctul Tinu, Taher şi CTP, care acum pretinde că el a stat într-un birou izolat, departe de combinaţii şi aranjamente, trudind din greu pentru adevăr, nu este nici acum descâlcită de tot. Acesta este exemplul cel mai sugestiv, deoarece îl are ca protagonist pe cel care îşi arogă ţinuta de cavaler crucişător, ce luptă mereu în numele gândului şi al adevărului.

           Faptul interesant aici este următorul, aceşti lideri de opinie n-au făcut altceva, atunci când îşi aruncau săgeţile asupra politicienilor, decât să fie la rândul lor demagogi, populişti, ipocriţi, aidoma celor pe care-i criticau. Folosindu-se de credibilitatea pe care o avea statutul de ziarist în ochii oamenilor, la antipod cu ura oarbă faţă de clasa politică, au putut să-şi regleze conturile, atât cele bancare cât şi cele politice. Prietenia cu anumiţi politicieni, duşmănia cu alţii, legătura cu grupurile de interese şi toată combinatorica de culise privind relaţia puterii cu presa, a fost bine ferită de ochii mari şi holbaţi ai celor mulţi. Analistul de acest gen a profitat de faptul că în luminile rampei erau politicienii, iar el putea oricând  să tragă şi din tufiş, unde se mai ascundea din când în când să-şi numere frunzele. Aceşti analişti formatori ai neamului au învăţat trucurile politicienilor, ajungând astfel să paraziteze ideea de adevăr jurnalistic prin prestaţii de cabotini de iarmaroc, care erau menite a le potoli nu foamea după adevăr, cum pretindeau ei, ci cea a buzunarului şi a pântecului. Pe lângă analiştii cu pricina, merită pomeniţi şi doar în treacăt, paraziţii ideii anticomuniste, Pleşu, Patapievici, Liiceanu, a căror meserie după 90, cea de anticomunişti de serviciu, încă netrecută în nomenclatorul de funcţii şi meserii, a fost cu siguranţă una dintre cele mai profitabile.  Dar probabil că stă în firea românului să compromită orice idee nobilă, altfel nu ne putem explica impostura care a stat mereu în spatele aproape oricărui demers moral şi intelectual iniţiat în anii aceştia tulburi. La noi, orice idee, demers sau ideologie reprezintă un bun prilej pentru şarlatanie, iar escrocheria intelectuală aducătoare de mari beneficii materiale aşa zişilor formatori de opinie stă mărturie în acest sens.

 

Sistemul bolnav ucide doctorul

         Blocarea candidaturii la Primăria Capitalei, a doctorului Oprescu, demonstrează încă o dată, dacă mai era cazul, că în politica românească e ca-n mafia siciliană, ai îndrăznit să o iei pe cont propriu, sistemul îşi va regla conturile cu tine. Motivele invalidării candidaturii lui Sorin Oprescu sunt mai mult decât puerile, mai ales obiecţia faţă de semnăturile care conţin doar CNP, care este de-a dreptul absurdă având în vedere faptul că acesta este un element de identificare mult mai precis decât seria şi numărul de buletin. Acestea sunt detalii însă, fiind foarte clar că PSD-ul lui Geoană, în cârdăşie  cu PDL-ul lui Băsescu s-au opus acestei candidaturi. Totul aduce a blat, iar comparaţia între fotbal şi politică se impune de la sine. Şi aici, cineva a aruncat bricheta, ca mai apoi să ia foc meciul, iar în final Oprescu să piardă la masa verde. Partidele politice sunt ca şi cluburile de fotbal, nu mai contează interesul echipei ci doar al patronilor, care fac jocurile între ei, de multe ori fiind sacrificaţi jucătorii sau antrenorii proprii. Politica nu este departe de acestă realitate. Interesele transpartinice domină de mult jocul politic de la noi. Grupurile de interese, din fiecare partid, leagă şi dezleagă alianţe împreună, iar în exterior partidele apar pentru marele electorat ca nişte echipe, care par gata să-şi dea viaţa pe teren pentru culorile clubului. Aceasta realitate pe care o demască doctorul Oprescu, atunci când pomeneşte de “sistemul ticăloşit”  este cât se poate de vie în sânul clasei politice. Problema este că şi Sorin Oprescu (altfel un stimabil) ca şi mulţi alţi politicieni stau pasiv în interiorul sistemului ticăloşit şi nu reacţionează decât atunci când acesta se întoarce împotriva lor.

          Cu toate acestea nu cred că se poate face o paralelă între discursul de haiduc hăituit al lui Traian Băsescu, din 2004 şi actualul protest al doctorului. În primul rând că Băsescu a jucat comedia victimizării proprii pentru a putea părea cavalerul dreptăţii în ochii electoratului. Timpul a demonstrat nu numai că Traian Băsescu nu era împotriva sistemului ticăloşit, ba dimpotrivă că era însăşi expresia lui. Ceea ce nu se poate spune despre Sorin Oprescu, lui i se poate reproşa cel mult faptul, că atâta timp cât sistemul ticăloşit nu l-a deranjat, nici el nu s-a gândit să-l deranjeze pe acesta, preferând să tacă mâlc. Plus de asta, spre deosebire de situaţia lui Băsescu din 2004, aici e vorba de faptul că Oprescu, nici măcar nu este lăsat să participe la această luptă electorală. Sistemul ticăloşit, bine reprezentat, atât de foştii colegi ai doctorului cât şi de cei din PD-L, care sunt în stare de orice pentru a-şi înfige colţii în ciolanul de la capitală, l-a înţepat cu seringa sa pe doctor, lucrând cu o eficienţă diabolică. Toată tărăşenia din cazul Oprescu a demonstrat încă o dată că PSD-ul, în momentele cu miză electorală în care se joacă soarta puterii, îşi pierde complet omogenitatea devenind o haită de lupi care se sfâşie între ei. Aşa s-a întâmplat şi la alegerile prezidenţiale din 2004, când Iliescu l-a lăsat din braţe pe Năstase, exact atunci când acesta avea mai mare nevoie de sprijinul său. Mirosul dulceag al ciolanului se pare că dezbină haita şi acum, iar dacă o va ţine tot aşa, PSD-ul va mânca bătaie ca la fasole în competiţiile electorale ce urmează.

Amazoana politicii româneşti

          Una dintre femeile politicii româneşti, care începe să devină din ce în ce mai agresivă în ultima vreme, este nimeni alta decât favorita prezidenţială, Elena Udrea. Dacă de la bun început a părut clar pentru toată lumea că este omul sau mai bine zis femeia lui Traian Băsescu, cu toate acestea, apariţiile de tabloid de la-nceputul carierei sale publice parcă nu prevesteau o ascensiune atât de fulminantă. Apariţiile sale mondene, favorizate de câte o înţelegere cu vreun paparazzi, o ajutau să mai acopere şi ea câte o copertă lucioasă a vreunui tabloid, cu costumele sale de baie în dungi marinăreşti, care de departe o făceau să pară pe tanti Leni că aduce a zebră nesemaforizată. Încet, încet, Zeus s-a gândit să o răsplătească pe Afrodita, nu ştim dacă pentru “serviciile prezidenţiale” la care se referă premierul Tăriceanu, dar cert este că a ajuns, deocamdată, secretar executiv al PD-L şi nu pare să se oprească aici. Întrebată la un moment dat dacă şi-ar dori să devină prima doamnă, ilustra doctorandă a răspuns că şi-ar dori ca soţul ei să fie primul domn, în sensul în care este şi soţul Angelei Merkel prim domn.

          Deci aspiraţiile sunt mari pentru cea care din tanti Leni s-ar putea să devină un fel de tanti Lenin, ceea ce în PD-L se pare că a şi ajuns deja. Lacheii prezidenţiali, în frunte cu Boc, o au drept stăpână directă pe Nuţi, care, după ce-şi plimbă nurii ei de Pleşcoi prin coridoarele întunecate şi păcătoase ale Cotroceniului, se duce să-i mai verifice din când în când pe Boc şi pe Videanu dacă au unghiile tăiate. Sigur că noua ipostază de om politic cu funcţie impune şi o anumită ţinută sobră, astfel că adâncatele decolteuri şi ţinuta sport a fost înlocuită cu sacouri şi taioare, demne de o militantă serioasă. Ţinuta cea nouă se asortează şi cu statutul de lector universitar, doctorand într-ale geostrategiei. Dar nu e exclus ca pentru electoratul viril, blonda PDL-istă să-şi mai prezinte din când în când, măcar atâta cât timp o mai avantajează vârsta, ţinutele de femeie fatală cu care s-a lansat. Până atunci o putem urmări în campania pentru locale, unde nu iartă nimic. Prezentă recent la Oradea, la lansarea candidaţilor PD-L, suspusa lui Zeus s-a năpustit asupra partidelor rivale, acuzându-şi adversarii politici de trădare şi de infantilism politic: “Tandemul Tăriceanu şi Iliescu a dat PD afară de la guvernare”. “Pe 1 iunie, o să le putem spune adversarilor noştri: de Ziua Copilului, mergeţi şi jucaţi-vă, până vă maturizaţi! Pentru că până atunci PD-L va guverna singur România”.

          A ajuns PD-L, prin vocea Elenei Udrea, un partid de sfinţi, care se uită la restul partidelor ca la nişte iude politice. Asta e culmea tupeului şi acesta e numai începutul campaniei, în care cartea măsluită a PD-L va fi jucată fără niciun fel de scrupule. Noroc că din când în când le mai pune câte-o piedică mezina familiei Băsescu, de pică toţi în Boc. Ultima perlă a micuţei a fost spusă cu prilejul lansării candidaţilor PD-L Cluj pentru alegerile locale. Potrivit acesteia, Boc este un model pentru tinerii din PD-L, deoarece: “Pentru dânsul legea este un lucru clar. În acelaşi timp, nu am cum să nu-i remarc promptitudinea. În timp ce unii dintre noi spunem numai câteva cuvinte, dânsul editează perfect câteva fraze. “Uitându-ne la fiica sa, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Traian Băsescu, care spunea recent că universităţile s-au transformat în tiparniţe de scos diplome pe bandă rulantă. Aceştia sunt oamenii cu pretenţii de moralitate politică, care pun mereu placa victimizării, doar, doar or putea încăleca electoratul de care se vor folosi ca de-o mârţoagă înfometată, ca mai apoi să poată călări în voie caii mari ai puterii.

La mulţi ani… Nicu Covaci

http://www.jurnalul.ro/articole/122848/astazi-e-ziua-ta…:-nicu-covaci